VISAREA CEA DIN URMĂ
de Alice Călugăru
Viața m-a făcut să fiu păgână,Să fiu surâzătoare, - în iubire,Puterea sorții, tăinuit mă mână,Un înger rău și blând m-a luat de mânăȘ-am ocolit străvechea fericire.
Cules-am din a dragostei grădinăÎnveninate flori și roade rele,Și-n viața tuturor de-am fost străină,În vieața tuturor am fost de vinăCă drumuri am brăzdat vieții mele.
Cules-am sărutări cum se adunăUn snop de flori, și inimi cum se strângeUn braț de roade rupte de furtună,Dar le-am înapoiat: căci o nebună,Fugară soartă, voile-mi înfrânge.
Și am iubit cu dragoste curatăȘ-a doua oară și a treia oară !Și am jertfit în urmă, turburatăPe rugul patimei. Și câteodatăDispreț am dat cu dragostea-mi ușoară.
Vibrănd din toate coardele, mă înfrânseIubirea, rând pe rând. Și-n veci schimbată,De-atâtea ori cu glasuri noui se plânse,Ș-adesea câte o coardă, trist se frânseÎn inima-mi de vieață sângerată !
Dar azi, când zac tăcând de friguri arsă,Când pleoapele, mi se închid fierbinte,În spre trecut gândirea-mi reîntoarsăDe sărutarea ta pe veci neștearsă,Înfiorată-mi readuce aminte !
Tu care ai fost întâia mea visare !Tu care ai fost întâia mea iubire !O tu ce nu m-ai cunoscut ! Tu careZâmbit-ai de năvalnica paloareCe-mi răspândia pe față a ta venire !
Oare-ai știut că-n nopți cu atâtea steleAtâtea 'ncât se prăbușiau din slavă !Văzută pănă-n ziuă, doar de eleAm stat la marginea ferestrei meleCu inima de dorul tău bolnavă.
Și-n taină, cu dorința-mi turburatăDe-a fi cu ține, închipuiam o scarăCătră fereastră ta de lături dată,Și-n gând, în preajma ta intram odatăCu fluturii din nopțile de vară.
Și-n dimineți fierbinți de par'că apeÎn ceruri tremurau de atâta soareVeneai, cu ceasul soarelui, aproape !Cum ți-am ascuns sub aplecate pleoapeA gândurilor mele sbuciumare !
Tu nu-ți mai amintești de dimineațaîn care singur ai venit odată,Și-n mâinile-ți îmi îngropasem fața.Dar mie, turburatu-mi-a vieațaCă m-au atins pe gură 'nfierbântată.
Și-n seara când te-ai dus, întâia datăTu ai văzut tăcuta mea 'ntristare,Și frunții-mi pe-al tău umăr rezemată,De răul despărțirii i-a fost datăîntăiu și cea din urmă sărutare.
O nu te îndoi că numai ție,Îți scriu, din toată lumea necuprinsă !Că-n drumul vieții mele au fost o mieDe sărutări cari mi-au dat beție,Dar fruntea-mi fu numai de tine atinsă.
Pe tinerețea mea, neștearsăVa rămânea, prin darul moștenirii;Și nici de lacrime ce jalea varsă,Și nici de patimă nu va fi arsă,Și nici de legea timpului ș-a firii.
Dar tinereța mea adevăratăS-a scuturat de pulberea ei ninsă,Căci sufletul, ca fluturii, odatăÎși are-n vieață vremea fermecată,Și-și are'ntâiu splendoarea neatinsă.
lubirea cea dintâiu ți-am dat-o țieCând mintea-mi nu putea ca s-o înfrâne.Ți-am dat a vieții mele curăție.Tu singur, tu întâiu, tu pe vecieIubirea vieții mele vei rămâne !
Și când gândesc ce mult mi-au fost străinelubirile din calea-mi sbuciumată !Ce scurtă vreme atâta trudă ține !Azi numai că te-am întâlnit pe tineUn preț mai dau vieții mele toată !
O, nu știi patima renăscătoareCu ce tărie nouă iarăș arde!Când astăzi friguri mult dogoritoareM'abat - când sufletul din nou mă doareDe deșteptarea amuțitei coarde !
Mă simt ca pe un lung drum rătăcitoare,Aș vrea acum să mă re-ntorc din asteFugare drumuri, ca pe o largă mareCe bate insule cu -mbătătoareGrădini, și scaldă fețe vii de coaste.
Grădinile zadarnice s-apunăDeparte cu a lor roade 'nveninate!Și coastele să piară de furtună!Și valurile mari ce aspru sunăRămâie-n zare tot mai depărtate!
Căci dac-am rătăcit pe mult amaraȘi sbuciumata mare a vieții 'ntinse,Întâia mea iubire-ar fi ea țaraîn care odată-aș regăsi comoaraSimțirii mele celei neatinse.
Căci sunt sdrobită de așa cale lungăȘi repede, de e de-acum sfârșită,Din barca mea ce valurile-alungă,Cum aș sări pe țărm de-ar fi s-ajungă !Cum m-aș culca pământului, trudită !
|
|
