|
CÂND....
de Mihai Eminescu Când luna prin nouri pe lume veghează, Când fiece undă se-mbracă c-o rază, Când cântă al somnului ginii nătângi Tu tremuri și plângi. Când luna aruncă o pală lumină Prin merii în floare-nșirați în grădină, La trunchiul unuia pe tine te-aștept Visând de deștept. Când soarele arde și ceru-i văpaie, Pe-a lacului valuri profunde bălaie, Pe-o barcă împinsă de valuri ce merg La tine alerg. Când vântul e-o taină, când frunza e mută, Misterul surâde prin lumea tăcută, Culeg pe-a ta frunte sublime visărei Pe ochi sărutări. Amorul își moaie aripele-i stinse, Tu-nchizi surâzândă lungi genele-ți plânse, Și fruntea mea pală pe pieptu-ți așezi, Surâzi și veghezi. Nebună copilă, ce-amesteci plăcerea Cu lacrimi pe care le naște durerea, Nebună copilă cu-amorul ceresc, O, cât te iubesc! |
|
|
