HEINRICH HEINE - POEZII - în traducerea lui Șt. O. Iosif

TREI  SONETE

I

(Traumbilder)

În vis, părea la nuntă că mă-nvită;

Și se făcea că eu plecam de-acasă

În frac de gală, vestă de mătase;

În fața mea sta dulcea mea iubită.

M-am închinat și-am zis: "Sunteți mireasă ?

Eh, vă doresc viață fericită !"

Dar vorba mea era așa silită,

Pe cât de rece și politicoasă.

Atunci iubita izbucni în plâns,

Și-n lacrimile ce-i curgeau întruna,

Încântătorul chip al ei s-a stins.

O, dulcii ochi, evlavioase stele,

De mă mințesc aievea-ntotdeauna,

Măcar în vis mă-ncred cu drag în ele.

II

(Mamei sale B. Heine, născută von Gelden)

Sunt învățat să port sus a mea frunte,

Căci firea mea e dârză și-ndrăzneață;

Chiar regele de m-ar privi în față,

Privirea mea ar ști cum să-l înfrunte.

Dar, scumpă mamă, oricât de semeață

Figura mea ar sta să se încrunte,

Eu șovăiesc, cu pletele cărunte

Când mi te-apropii, sfântă și măreață.

Spiritul tău poate mă umilește,

Spirit înalt, ce nu cunoaște frică

Și fulgerul spre ceruri se ridică.

O amintire mă neliniștește,

Purtarea mea cea rea posomorât-a

Inima care m-a iubit atâta ?

III

Ca un nebun te-am părăsit odată,

În lumea largă dorul mă gonise

Să cat iubirea-ntrevăzută-n vise,

Ca s-o cuprind în inima mea toată.

Și am cerșit pomana ne-nsemnată

Rătăcitor, cu brațele deschise,

Și am bătut la porțile închise,

Dar numai ură-mi dară ca răsplată.

Ci eu doream iubirea,-n veci iubirea,

Și asta n-am găsit-o nicăirea.

Bolnav și trist m-am reîntors acasă.

Tu mi-ai ieșit atunci în prag duioasă,

Și, ah, în ochii tăi sta zugrăvită

Iubirea sfântă, dulce, mult dorită.

ARBORII-NFLORIȚI RĂSUNĂ...

Arborii-nfloriți răsună,
Cîntă cuiburile-n slavă...
Cine-i oare capelmaistrul
În orchestra din dumbravă ?

Pițigoiul care-ntr-una
Dă din cap cu-atîta fală ?
Ori pedantul cuc ce-și strigă
Numele fără greșeală ?

Este oare cocostîrcul,
Care, tacticos la pasuri,
Calcă-nfipt pe lungi picioare,
În acest concert de glasuri ?

Nu ! În inimă-mi trăiește
Cela ce conduce corul...
Tainic simt cum bate tactul,
Și socot că e amorul.

PĂDURI ȘI CÂMPURI SE-NVEȘMÂNTĂ...

Păduri și cîmpuri se-nvesmîntă
Cu flori, -  s-a desprimăvărat...
Voioasă ciocîrlia cîntă
Sus, în văzduhul fermecat.

Tresare inima-mi pustie
Din toropeala-i de mormînt,
Și tu mă faci, o ! ciocîrlie,
Să plîng încet, și trist să cînt...

Ea-mi strigă gingaș din tărie:
- ce tot îngîni acolo-ncet ?
  - un cîntec, dragă ciocîrlie,
Și-s ani de cînd îl tot repet !

Îl cînt pe cîmpuri vara-ntreagă,
De mult durerea mi-l urzi,
Și chiar, o ! ciocîrlie dragă,
Bunica ta mi-l auzi !...