Cum
a fost cu putință să dispară într-un mod atât de neașteptat și de
radical, la ora aceea a dimineții când muncitorii agricoli se duc la
lucru și circulă pe câmpuri ? Era în capul gol.
- În privința asta nu există nici o îndoială, deoarece l-a văzut grădinarul.
-Da, grădinarul John Mathias. Poliția l-a hărțuit cu întrebările. Nu și-a schimbat de loc depozițiile, iar soția lui le-a confirmat. A părăsit căsuța, ducându-se la sere ! S-a reîntors la orele 7,40. Servitorii din casă au auzit pocnetul porții la orele 7,15, ceea ce indică momentul ieșirii lui Harwell...Ah ! Știu la ce te gândești.
- Poate, zise dl. Quinn.
- Ar fi avut timp Mathias să-și ucidă stăpânul ?...Dar de ce, prietene ? De ce ? Și dacă așa s-a întâmplat, ce a făcut cu corpul ?
În momentul acela reveni hangiul, aducând un platou.
Puse pe masă o friptură enormă și o farfurie plină cu cartofi crocanți. Nările d-lui Satterthwaite se dilatară. Dori să fie amabil.
- Totul mi se pare excelent. Tocmai discutam despre dispariția lui Richard Harwell. Ce a devenit grădinarul Mathias ?
- A plecat cu nevastă-sa. S-au angajat în altă parte, în Essex, cred ! Mathias nu ținea să rămână aici. Înțelegeți, unele persoane îi priveau cruciș...Totuși, eu n-am crezut niciodată că a avut vreun amestec.
- Ce fel de om era Mathias ? întrebă dl. Satterthwaite.
- Un tip mai în vârstă, trebuie să fi fost vânjos în tinerețe, dar se cocoșase și șchiopăta din pricina reumatismului. A suferit de mai multe ori niște crize groaznice, fiind obligat să zacă în pat, incapabil să lucreze. Cred că Miss Eleanor îl angajase din pură bunătate. Aproape că nu-i mai putea fi de folos ca grădinar. Nevastă-sa făcea serviciu în casă. O fostă bucătăreasă, gata oricând să dea o mână de ajutor.
- Cum arăta ? se interesă dl. Satterthwaite.
Răspunsul hangiului îl dezamăgi:
- Mediocră. În vârstă și cu o fire posacă. În plus, surdă. N-am aflat niciodată mare lucru despre ei. Se zice că el a fost un grădinar deosebit pe vremuri.
- Au existat povești cu femei legate de căpitanul Harwell ?
- Nici una. Absolut nici una. Nu, era foarte misterios, nimic de zis.
- Și care-i părerea dumitale personală ? insistă dl. Satterthwaite.
- Nu știu ce să vă spun. Cred cu tărie că a fost ucis. De către cine ? Habar n-am...Mă duc să caut brânza.
Ieși, ducând farfuriile goale. Furtuna, care se liniștise, reîncepea cu o vigoare nouă. Un fulger în zig-zag fu urmat de un tunet atât de puternic încât dl. Satterthwaite sări de pe scaun.
- Mai avem aproape o jumătate de oră până va fi reparată mașina, zise dl. Quinn.
- Mă uimești. Crezi că vom descoperi adevărul discutând pur și simplu ?
- Ai fost martor la atâtea lucruri.
- Viața a trecut pe lângă mine fără să mă vadă și nu mi-a oferit nimic, spuse dl. Satterthwaite cu oarecare amărăciune.
- Dar ai avut răgazul să-i studiezi pe oameni. Nimic nu-ți scapă.
- Adevărat, observ multe.
Laudele prietenului îl înseninară. Își pipăi îngândurat reverul hainei.
- Mă gândesc, reluă el după un minut sau două, că trebuie să studiem efectele pentru a descoperi cauza.
- Foarte bine, aprobă dl. Quinn.
- De acord. În acest caz, să luăm mai întâi schimbarea de viață a lui Miss Le Cartier. Voiam să spun a d-nei Harwell. E căsătorită fără a fi, dar nu mai e liberă. Să socotim cu atenție. Îl vedem pe Richard Harwell sub o lumină sinistră, un bărbat venit nu se știe de unde, cu un trecut complet necunoscut.
- Asta sare în ochi, sunt de părerea dumitale. Harwell devine un personaj dubios.
- Am studiat efectul sau rezultatul, să trecem mai departe.
- N-ai studiat rezultatul strict material.
- Ai dreptate. Să lucrăm mai serios. Ca urmare a acestei drame, să admitem că d-na Harwell a rămas singură, în nesiguranță, că nu poate să se recăsătorească, iar dl. Cyrus Bradburn a reușit să cumpere Ashley Grange - cu 60.000. de lire, nu-i așa ? - și că un necunoscut din Essex a putut să-l angajeze pe grădinarul Mathias. Totuși, nu-l bănuim pe dl. Brandburn, sau pe acel necunoscut că ar fi pus la cale dispariția căpitanului Harwell.
- Devii zeflemist.
- Dar gândești ca mine.
- Ideea e total absurdă. Să continuăm.
- Să ne imaginăm că am revenit chiar în ziua dispariției.
- Nu, nu. Fiindcă în imaginație dominăm timpul să întoarcem problema în alt sens. A dispărut căpitanul acum o sută de ani ? Asta înseamnă că suntem în anul de grație 2025, și că privim în urmă.
- Ești un om ciudat, nu crezi decât în trecut. De ce ?
- Prezentul nu conține destulă atmosferă.
- Poate-i adevărat, prezentul n-are perspectivă, este mărginit.
- E cuvântul exact.
Dl. Satterthwaite schiță un mic salut.
- Mă măgulești, prietene.
- Așadar, zise dl. Quinn, să examinăm anul care a trecut. Te rog să faci un rezumat al situației, cu limpezimea care te caracterizează. Însă cu o detașare de un secol.
Dl. Satterthwaite făcu o pauză înainte de a începe, dorind să-și onoreze reputația.
- În urmă cu un secol, în 1924 a fost anul cuvintelor încrucișate și al Motanului Spărgător, nu-i așa ?
- Corect. Vorbești numai de Anglia sau și de alte țări ?
- În ceea ce privește cuvintele încrucișate, trebuie să-ți mărturisesc că nu mă pricep, însă Motanul Spărgător a stârnit vâlvă pe continent. Amintește-ți de seria aceea de furturi extraordinare, comise în castelele din Franța. Un singur om n-ar fi fost în stare să le reușească. Pentru a pătrunde în unele locuințe s-au realizat niște tururi de forță ce păreau minuni. A fost bânuită o trupă de acrobați, familia Clondini. I-am văzut o dată, în timpul unei reprezentații. Erau admirabili...Mama, fiul și fiica. Au părăsit arena brusc...Dar ne îndepărtăm de subiect...
- Nu prea mult. Avem doar de trecut Canalul Mânecii.
- Să revenim la Harwell. De ce a dispărut ? strigă dl. Satterthwaite. Aidoma unei scamatorii.
- Aha ! Iată ce ne dă atmosfera. Și ce-i esențial într-o scamatorie ?
- Iuțeala de mână și nebăgarea de seamă, răspunse imediat dl. Satterthwaite
- Totul constă în asta, nu ? Să înșeli privirea. Uneori prin iuțeala de mână, alteori prin alte mijloace, și sunt destule. Detunătura, batista care fâlfâie, ceva ce pare a avea o importanță și care, în realitate, n-are de loc.
Dl Satterthwaite se aplecă, cu ochii strălucitori.
- Există un adevăr în ceea ce spui. Deținem o idee interesantă. Detunătura. Prin ce-i reprezentată în lovitura pe care o discutăm ? Care-i momentul palpitant ce trebuie să izbească imaginația ?
Se opri, emoționat, apoi reluă:
- Dispariția. Dată la o parte, nu mai rămâne nimic.
- Nimic. Închipuie-ți că lucrurile își urmează cursul lor, fără acest incident dramatic.
- Adică, să presupunem că Miss Le Cartier ar avea încă de vândut Ashley Grange d-lui Brandburn și că ar pleca de aici fără vreun motiv valabil.
- Ei bine ?
- Ei bine, de ce nu ? Evident, s-ar vorbi despre vânzarea asta. Cumpărătorul s-ar interesa de valoarea colecțiilor. O ! Așteaptă ! Reflectoarele îl luminează pe căpitan și, din cauza asta, ea rămâne în umbră. Oricine se interesează: „ Cine-i acest Harwell ? De unde vine ?” Dar pentru că Miss Le Cartier este victima, de ea nu se interesează nimeni. E cu adevărat canadiană franceză ? E adevărat că a moștenit acele splendori ? Aveai dreptate când spuneai că nu ne depărtăm de subiect, că trecem doar Canalul Mânecii. Faimoasele moșteniri erau produsul furturilor comise în castelele din Franța; era dificil să plaseze prada....Cumpără castelul - probabil la un preț derizoriu - se instalează în el și o plătește cu generozitate de ireproșabila englezoaică, folosită drept paravan. Pe urmă, sosește el. Totul este uneltit dinainte: căsătoria, dispariția. Nimic anormal că după o asemenea întâmplare soția dorește să vândă tot ceea ce-i evocă trecutul fericit, drama recentă. Americanul e un cunoscător, obiectele sunt splendide și autentice. Prezintă oferta iar ea o acceptă. Părăsește țara, jucându-și până la capăt rolul de disperată. Marea lovitură a reușit. Publicul a fost înșelat de iuțeala de mână și de impresia frumoasă a spectacolului.
Dl. Satterthwaite se întrerupse, roșu de plăcere și vanitate.
- Fără dumneata n-aș fi descoperit niciodată toate astea, adăugă el cuprins brusc de umilință. Exersezi un efect curios asupra minții mele. Ai darul de a lămuri o situație. Da încă nu știu totul. A trebuit să fie extrem de dificil pentru Harwell să dispară în acest fel. Cu siguranță că familia îl căuta în întreaga Anglie.
- Nu încape îndoială, zise dl. Quinn.
- Dacă chestiunea devenea posibilă, cel mai bun procedeu consta în a rămâne ascuns la Ashley Grange.
- Trebuia să stea foarte aproape de Ashley Grange, declară dl. Quinn cu un ton foarte convins, pe care dl. Satterthwaite îl sesiză.
- Căsuța lui Mathias ! exclamă el. Dar desigur că poliția a scotocit-o cu de-amănuntul.
- De mai multe ori, îmi imaginez.
Dl. Satterthwaite își privi insistent prietenul.
- Dacă-i vorba de trupa Clondini, adăugă el, erau trei. Harwell și Eleanor ar fi copiii, iar mama d-na Mathias. În cazul ăsta...
- Mathias suferea de reumatism, nu ? întrebă dl. Quinn cu nevinovăție.
- Ah !...M-am lămurit ! Dar era realizabil ? Ascultă. În timp ce perechea lipsea, Mathias a rămas acolo, o lună. Ei se aflau la Londra în primele cincisprezece zile dinaintea căsătoriei. Un om dibaci putea să joace ambele roluri. Când Harwell ședea la Kirtlington Mallet, d-na Mathias spunea că soțul ei e țintuit la pat din cauza durerilor. Rolul ei era necesar: fără ea, oricine putea să descopere șiretlicul. Cum spui, Harwell era Mathias. După ce s-a jucat farsa, și după ce Ashley Grange a fost vândut, el și soția (adică mama) declară că se duc să se angajeze în Essex. S-a terminat cu John Mathias și cu nevastă-sa pentru totdeauna. Fără îndoială că au întâlnit-o pe Eleanor.
Se bătu în ușa sălii și intră Masters.
- E gata mașina, domnule.
Dl. Satterthwaite se ridică, iar dl. Quinn se duse la fereastră și dădu perdelele la o parte.
- Vijelia a încetat, anunță el.
Dl Satterthwaite își punea mănușile.
- Șeful poliției cinează cu mine săptămâna viitoare, zise el cu un aer important. Îi voi înfățișa teoria mea.
- Va fi ușor s-o dovedești, răspunse dl. Quinn. Comparând inventarul lui Ashley Grange cu lista obiectelor furate, dată de poliția franceză.
- Exact. Va fi neplăcut pentru dl. Bradburn, dar ce să fac...La revedere. Nu pot să-ți spun câtă plăcere mi-a făcut întâlnirea asta neașteptată. Oare mi-ai spus că pleci mâine ?
- Probabil imediat. Am sfârșit treburile de-aici. Eram în trecere.
Dl. Satterthwaite, foarte îngâmfat de succesul lui, se instală cu satisfacție în automobilul confortabil.
Firma „Măscăriciul cu clopoței” era legănată încetișor de briză.
- În privința asta nu există nici o îndoială, deoarece l-a văzut grădinarul.
-Da, grădinarul John Mathias. Poliția l-a hărțuit cu întrebările. Nu și-a schimbat de loc depozițiile, iar soția lui le-a confirmat. A părăsit căsuța, ducându-se la sere ! S-a reîntors la orele 7,40. Servitorii din casă au auzit pocnetul porții la orele 7,15, ceea ce indică momentul ieșirii lui Harwell...Ah ! Știu la ce te gândești.
- Poate, zise dl. Quinn.
- Ar fi avut timp Mathias să-și ucidă stăpânul ?...Dar de ce, prietene ? De ce ? Și dacă așa s-a întâmplat, ce a făcut cu corpul ?
În momentul acela reveni hangiul, aducând un platou.
Puse pe masă o friptură enormă și o farfurie plină cu cartofi crocanți. Nările d-lui Satterthwaite se dilatară. Dori să fie amabil.
- Totul mi se pare excelent. Tocmai discutam despre dispariția lui Richard Harwell. Ce a devenit grădinarul Mathias ?
- A plecat cu nevastă-sa. S-au angajat în altă parte, în Essex, cred ! Mathias nu ținea să rămână aici. Înțelegeți, unele persoane îi priveau cruciș...Totuși, eu n-am crezut niciodată că a avut vreun amestec.
- Ce fel de om era Mathias ? întrebă dl. Satterthwaite.
- Un tip mai în vârstă, trebuie să fi fost vânjos în tinerețe, dar se cocoșase și șchiopăta din pricina reumatismului. A suferit de mai multe ori niște crize groaznice, fiind obligat să zacă în pat, incapabil să lucreze. Cred că Miss Eleanor îl angajase din pură bunătate. Aproape că nu-i mai putea fi de folos ca grădinar. Nevastă-sa făcea serviciu în casă. O fostă bucătăreasă, gata oricând să dea o mână de ajutor.
- Cum arăta ? se interesă dl. Satterthwaite.
Răspunsul hangiului îl dezamăgi:
- Mediocră. În vârstă și cu o fire posacă. În plus, surdă. N-am aflat niciodată mare lucru despre ei. Se zice că el a fost un grădinar deosebit pe vremuri.
- Au existat povești cu femei legate de căpitanul Harwell ?
- Nici una. Absolut nici una. Nu, era foarte misterios, nimic de zis.
- Și care-i părerea dumitale personală ? insistă dl. Satterthwaite.
- Nu știu ce să vă spun. Cred cu tărie că a fost ucis. De către cine ? Habar n-am...Mă duc să caut brânza.
Ieși, ducând farfuriile goale. Furtuna, care se liniștise, reîncepea cu o vigoare nouă. Un fulger în zig-zag fu urmat de un tunet atât de puternic încât dl. Satterthwaite sări de pe scaun.
- Mai avem aproape o jumătate de oră până va fi reparată mașina, zise dl. Quinn.
- Mă uimești. Crezi că vom descoperi adevărul discutând pur și simplu ?
- Ai fost martor la atâtea lucruri.
- Viața a trecut pe lângă mine fără să mă vadă și nu mi-a oferit nimic, spuse dl. Satterthwaite cu oarecare amărăciune.
- Dar ai avut răgazul să-i studiezi pe oameni. Nimic nu-ți scapă.
- Adevărat, observ multe.
Laudele prietenului îl înseninară. Își pipăi îngândurat reverul hainei.
- Mă gândesc, reluă el după un minut sau două, că trebuie să studiem efectele pentru a descoperi cauza.
- Foarte bine, aprobă dl. Quinn.
- De acord. În acest caz, să luăm mai întâi schimbarea de viață a lui Miss Le Cartier. Voiam să spun a d-nei Harwell. E căsătorită fără a fi, dar nu mai e liberă. Să socotim cu atenție. Îl vedem pe Richard Harwell sub o lumină sinistră, un bărbat venit nu se știe de unde, cu un trecut complet necunoscut.
- Asta sare în ochi, sunt de părerea dumitale. Harwell devine un personaj dubios.
- Am studiat efectul sau rezultatul, să trecem mai departe.
- N-ai studiat rezultatul strict material.
- Ai dreptate. Să lucrăm mai serios. Ca urmare a acestei drame, să admitem că d-na Harwell a rămas singură, în nesiguranță, că nu poate să se recăsătorească, iar dl. Cyrus Bradburn a reușit să cumpere Ashley Grange - cu 60.000. de lire, nu-i așa ? - și că un necunoscut din Essex a putut să-l angajeze pe grădinarul Mathias. Totuși, nu-l bănuim pe dl. Brandburn, sau pe acel necunoscut că ar fi pus la cale dispariția căpitanului Harwell.
- Devii zeflemist.
- Dar gândești ca mine.
- Ideea e total absurdă. Să continuăm.
- Să ne imaginăm că am revenit chiar în ziua dispariției.
- Nu, nu. Fiindcă în imaginație dominăm timpul să întoarcem problema în alt sens. A dispărut căpitanul acum o sută de ani ? Asta înseamnă că suntem în anul de grație 2025, și că privim în urmă.
- Ești un om ciudat, nu crezi decât în trecut. De ce ?
- Prezentul nu conține destulă atmosferă.
- Poate-i adevărat, prezentul n-are perspectivă, este mărginit.
- E cuvântul exact.
Dl. Satterthwaite schiță un mic salut.
- Mă măgulești, prietene.
- Așadar, zise dl. Quinn, să examinăm anul care a trecut. Te rog să faci un rezumat al situației, cu limpezimea care te caracterizează. Însă cu o detașare de un secol.
Dl. Satterthwaite făcu o pauză înainte de a începe, dorind să-și onoreze reputația.
- În urmă cu un secol, în 1924 a fost anul cuvintelor încrucișate și al Motanului Spărgător, nu-i așa ?
- Corect. Vorbești numai de Anglia sau și de alte țări ?
- În ceea ce privește cuvintele încrucișate, trebuie să-ți mărturisesc că nu mă pricep, însă Motanul Spărgător a stârnit vâlvă pe continent. Amintește-ți de seria aceea de furturi extraordinare, comise în castelele din Franța. Un singur om n-ar fi fost în stare să le reușească. Pentru a pătrunde în unele locuințe s-au realizat niște tururi de forță ce păreau minuni. A fost bânuită o trupă de acrobați, familia Clondini. I-am văzut o dată, în timpul unei reprezentații. Erau admirabili...Mama, fiul și fiica. Au părăsit arena brusc...Dar ne îndepărtăm de subiect...
- Nu prea mult. Avem doar de trecut Canalul Mânecii.
- Să revenim la Harwell. De ce a dispărut ? strigă dl. Satterthwaite. Aidoma unei scamatorii.
- Aha ! Iată ce ne dă atmosfera. Și ce-i esențial într-o scamatorie ?
- Iuțeala de mână și nebăgarea de seamă, răspunse imediat dl. Satterthwaite
- Totul constă în asta, nu ? Să înșeli privirea. Uneori prin iuțeala de mână, alteori prin alte mijloace, și sunt destule. Detunătura, batista care fâlfâie, ceva ce pare a avea o importanță și care, în realitate, n-are de loc.
Dl Satterthwaite se aplecă, cu ochii strălucitori.
- Există un adevăr în ceea ce spui. Deținem o idee interesantă. Detunătura. Prin ce-i reprezentată în lovitura pe care o discutăm ? Care-i momentul palpitant ce trebuie să izbească imaginația ?
Se opri, emoționat, apoi reluă:
- Dispariția. Dată la o parte, nu mai rămâne nimic.
- Nimic. Închipuie-ți că lucrurile își urmează cursul lor, fără acest incident dramatic.
- Adică, să presupunem că Miss Le Cartier ar avea încă de vândut Ashley Grange d-lui Brandburn și că ar pleca de aici fără vreun motiv valabil.
- Ei bine ?
- Ei bine, de ce nu ? Evident, s-ar vorbi despre vânzarea asta. Cumpărătorul s-ar interesa de valoarea colecțiilor. O ! Așteaptă ! Reflectoarele îl luminează pe căpitan și, din cauza asta, ea rămâne în umbră. Oricine se interesează: „ Cine-i acest Harwell ? De unde vine ?” Dar pentru că Miss Le Cartier este victima, de ea nu se interesează nimeni. E cu adevărat canadiană franceză ? E adevărat că a moștenit acele splendori ? Aveai dreptate când spuneai că nu ne depărtăm de subiect, că trecem doar Canalul Mânecii. Faimoasele moșteniri erau produsul furturilor comise în castelele din Franța; era dificil să plaseze prada....Cumpără castelul - probabil la un preț derizoriu - se instalează în el și o plătește cu generozitate de ireproșabila englezoaică, folosită drept paravan. Pe urmă, sosește el. Totul este uneltit dinainte: căsătoria, dispariția. Nimic anormal că după o asemenea întâmplare soția dorește să vândă tot ceea ce-i evocă trecutul fericit, drama recentă. Americanul e un cunoscător, obiectele sunt splendide și autentice. Prezintă oferta iar ea o acceptă. Părăsește țara, jucându-și până la capăt rolul de disperată. Marea lovitură a reușit. Publicul a fost înșelat de iuțeala de mână și de impresia frumoasă a spectacolului.
Dl. Satterthwaite se întrerupse, roșu de plăcere și vanitate.
- Fără dumneata n-aș fi descoperit niciodată toate astea, adăugă el cuprins brusc de umilință. Exersezi un efect curios asupra minții mele. Ai darul de a lămuri o situație. Da încă nu știu totul. A trebuit să fie extrem de dificil pentru Harwell să dispară în acest fel. Cu siguranță că familia îl căuta în întreaga Anglie.
- Nu încape îndoială, zise dl. Quinn.
- Dacă chestiunea devenea posibilă, cel mai bun procedeu consta în a rămâne ascuns la Ashley Grange.
- Trebuia să stea foarte aproape de Ashley Grange, declară dl. Quinn cu un ton foarte convins, pe care dl. Satterthwaite îl sesiză.
- Căsuța lui Mathias ! exclamă el. Dar desigur că poliția a scotocit-o cu de-amănuntul.
- De mai multe ori, îmi imaginez.
Dl. Satterthwaite își privi insistent prietenul.
- Dacă-i vorba de trupa Clondini, adăugă el, erau trei. Harwell și Eleanor ar fi copiii, iar mama d-na Mathias. În cazul ăsta...
- Mathias suferea de reumatism, nu ? întrebă dl. Quinn cu nevinovăție.
- Ah !...M-am lămurit ! Dar era realizabil ? Ascultă. În timp ce perechea lipsea, Mathias a rămas acolo, o lună. Ei se aflau la Londra în primele cincisprezece zile dinaintea căsătoriei. Un om dibaci putea să joace ambele roluri. Când Harwell ședea la Kirtlington Mallet, d-na Mathias spunea că soțul ei e țintuit la pat din cauza durerilor. Rolul ei era necesar: fără ea, oricine putea să descopere șiretlicul. Cum spui, Harwell era Mathias. După ce s-a jucat farsa, și după ce Ashley Grange a fost vândut, el și soția (adică mama) declară că se duc să se angajeze în Essex. S-a terminat cu John Mathias și cu nevastă-sa pentru totdeauna. Fără îndoială că au întâlnit-o pe Eleanor.
Se bătu în ușa sălii și intră Masters.
- E gata mașina, domnule.
Dl. Satterthwaite se ridică, iar dl. Quinn se duse la fereastră și dădu perdelele la o parte.
- Vijelia a încetat, anunță el.
Dl Satterthwaite își punea mănușile.
- Șeful poliției cinează cu mine săptămâna viitoare, zise el cu un aer important. Îi voi înfățișa teoria mea.
- Va fi ușor s-o dovedești, răspunse dl. Quinn. Comparând inventarul lui Ashley Grange cu lista obiectelor furate, dată de poliția franceză.
- Exact. Va fi neplăcut pentru dl. Bradburn, dar ce să fac...La revedere. Nu pot să-ți spun câtă plăcere mi-a făcut întâlnirea asta neașteptată. Oare mi-ai spus că pleci mâine ?
- Probabil imediat. Am sfârșit treburile de-aici. Eram în trecere.
Dl. Satterthwaite, foarte îngâmfat de succesul lui, se instală cu satisfacție în automobilul confortabil.
Firma „Măscăriciul cu clopoței” era legănată încetișor de briză.
