CÂNTUL XXXIII
„Deus, venerunt gentes“, alternând
ori trei, ori patru dulce-o psalmodie
cântar-acele doamne,-acum plângând,
și le-asculta și-ofta-n cucernicie
stăpâna mea, și-așa schimbată cum
nu mult mai mult sub cruce-ai fost, Mărie.
Iar, când fecioarele-i făcură drum
și ei ca să vorbească, ea,-n picioare
stând dreaptă-n sus, răspuns-a lor acum
și-n faț-avea a focului coloare.
—„Puțin și nu mă veți vedea, vorbi,
și iar mă veți vedea, dragi surioare !“
Pe toate șapte-n față-i le pofti,
și-n urma ei, prin semn numai, m-aduse,
pe doamna și pe Stațiu, ce s-opri.
și-a mers așa și nu cred că făcuse
nici zece pași de-ai ei pe-acel pământ,
când ochii dulci în ochii mei și-i puse.
„Să vii,“ a zis cu liniștit cuvânt,
„aproape-așa că, de-aș vorbi cu tine,
să poți s-auzi de-aproape-al meu cuvânt.“
Când fui, cum trebuia, mai lângă sine:
„De ce, mi-a zis, n-ai, frate, tu-ndrăzneală
să-ntrebi acum, când mergi așa cu mine ?“
Precum acei, ce foarte-având sfială
de-ai lor mai mari, de inimă scăzută
nu pot da vocea-ntreagă la iveală,
așa fui eu și-așa cu gura mută
de-abia-ngânai: —„Madono, ce-mi lipsește
tu bine știi și știi și ce-mi ajută.“
— „Sfiala ta sau teama ce te-orbește
de-acum eu vreau privirea să-ți destupe
spre-a nu mai fi ca cel ce buiguiește.
Să știi, de car, că, monstrul dacă-l rupe,
a fost și nu-i; dar culpa să nu creadă
că domnu-n cer răzbună după supe.
Nu-n veci făr’ de crede-o să ne șeadă
acel ce-n car lăsat-a fulgii lui,
făcându-l monstru-ntâi și-apoi o pradă,
căci sigur văd, de-aceea ți-o și spui,
aproape-o zodie ce-n curând urmează,
și-oprit în drum de nici o stâncă nu-i,
când un cinci sute zece cinci cutează,
trimis de cer, pe curv-a o ucide
ca și pe-acel cu care-adulterează.
Dar vorba-mi, poate,-obscură ca Temide
și Sfinxu-ți e și nu-ți albește-n gând,
căci ca și ele-a minții cale-o-nchide.
Dar faptele Naiade-or fi-n curând,
tăind enigma cea obscură foarte,
nici holde-n câmp, nici turme dăunând.
Deci scrie-ți tot și mintea ta să poarte
ce-ți spui, să duci cu tine celor vii
ai vieții cei ce-o goană e spre moarte.
și-aminte-ți fie,-atunci când o să scrii,
de plantă tu s-arăți cum fu, și frântă
cu crengi lăsate-n două dăți pustii.
Oricine-i rupe crengi și-o dezvestmântă
prin fapt de hulă-njură primul bine,
ce numai spre-al său uz o face sfântă.
Pentru mușcarea-n ea dori-n suspine
și chin cinci mii de ani întâiul tată
pe-acel ce culpa-i i-o spăși prin sine.
și-ți doarme mintea, dacă nu-ți arată
că planta e, dintr-anumit temei,
Înalt-atât și-n vârf așa de lată.
De nu ți-ar sta deșartele-ți idei
ca apa Elsa-n jurul minții tale,
și-un biet Piram la dud plăcerea ei,
din multe-aceste-mprejurări fatale
cunoaștere-ai că pomu-i moralminte
oprit de cer, conform dreptății sale.
Dar, dacă ți-e-mpietrită biata minte
și neagră,-ncât nu-i clar pe ea nimic,
c-atât te-orbi ce-ți spusei mai nainte
vreau, cel puțin, de n-o să scrii ce-ți zic,
umbrite să le duci cu scopu-n care
s-aduc stâlpări încinse cu finic.“
Iar eu: — „Cum ceara fără de schimbare
păstrează-ntr-însa semnul ce-l primește,
mi-e-n creier semnul pus de voi atare.
Ci-al tău dorit cuvânt de ce țintește
mai sus de mintea mea, atât de sus,
că-l pierde-atât pe cât îl urmărește ? “
— „Ca să cunoști și tu cum te-ai condus,
răspunse ea, să vezi a ta doctrină
cum poate-urma cuvintelor ce-am spus;
c-a voastră cale stă de cea divină
departe-atâta, pe cât stă pământul
de cea mai iute-a sferelor lumină.“
— „Eu nu-mi aduc aminte,-mi fu cuvântul,
că n-aș fi mers mereu pe-al vostru drum,
și clar îmi spune-așa și simțământul.“
— „De nu-ți poți aminti tu nicidecum,
răspunse ea zâmbind, aminte-ți adă
cum tu beuși din Lete chiar acum.
Dar, cum dă fumul pentru foc dovadă,
uitarea ta-i a vinei mărturie
din sufletu-ți ce-ntr-altele-avu nadă.
Dar gol de-acum cuvântu-mi o să-ți fie,
atât pe cât socot că ai mijlocul
să-l vad-a ta firească miopie.“
Cu pas mai lin și-aprins acum ca focul
sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce,
ce-și schimbă punctu-așa cum schimbi și locul,
când doamnele cum cel care conduce
o ceată stă și-oprește și pe-ai săi,
când dă de-un lucru nou pe unde-i duce
s-opriră-n poala unei umbre lăi,
precum sub brazi cu crengi întunecate
dau Alpii-adese-n umedele văi.
Păru că-n față-mi văd pe Eufrate
și Tigru-aici ieșind dintr-o fântână
și-ncet plecând ca fratele de frate.
— „O, glorie-a ginții-umane,-o, tu stăpân
ce ape-acestea sunt și ce-i că ele
izvorul lor în două părți și-l mână ?“
— „Spre-a ști ce sunt, răspunse rugii mele
tu roagă pe Matilda“. și-a răspuns,
cum face-acel ce-o culpă vrea să-și spele.
frumoasa doamnă: — „Eu i-am spus de-ajuns
și-aceasta și-altele; iar Lete, bându-l,
eu bine știu că nu i le-a ascuns.“
Beatrice-atunci: — „Mai mare poate-avându-l
alt dor, ce-ades memoria ne-o-nvălește,
i-a pus pe minte-un văl, întunecându-l.
Ci iat-Evnóe, ce de-aici pornește:
să-l duci la el și,-așa cum ești dedată,
virtutea lui cea veșted-o-ntărește !“
Cum scuze-un om gentil nicicând nu cată,
ci-și face-o vrere-a sa din vrerea cui
prin semn văzut dorința și-o arată,
așa, pe loc ce lângă dânsa fui,
plecă frumoasa fată, iar lui Stațiu
sfios i-a zis: — „Să vii pe urma lui !“
Să am creștine-acum mai larg un spațiu
de scris, eu ți-aș cânta măcar în parte
de dulcea apă-n veci fără de sațiu,
dar, plin-având acum întreaga carte
urzită pentr-acest al doilea cânt,
m-oprește art-a merge mai departe.
Mă-ntoarsei deci de la pârîul sfânt
ca nou, asemeni plantei tinerele
când nouă crește-n noul său vestmânt,
curat și gata să mă urc la stele.
ori trei, ori patru dulce-o psalmodie
cântar-acele doamne,-acum plângând,
și le-asculta și-ofta-n cucernicie
stăpâna mea, și-așa schimbată cum
nu mult mai mult sub cruce-ai fost, Mărie.
Iar, când fecioarele-i făcură drum
și ei ca să vorbească, ea,-n picioare
stând dreaptă-n sus, răspuns-a lor acum
și-n faț-avea a focului coloare.
—„Puțin și nu mă veți vedea, vorbi,
și iar mă veți vedea, dragi surioare !“
Pe toate șapte-n față-i le pofti,
și-n urma ei, prin semn numai, m-aduse,
pe doamna și pe Stațiu, ce s-opri.
și-a mers așa și nu cred că făcuse
nici zece pași de-ai ei pe-acel pământ,
când ochii dulci în ochii mei și-i puse.
„Să vii,“ a zis cu liniștit cuvânt,
„aproape-așa că, de-aș vorbi cu tine,
să poți s-auzi de-aproape-al meu cuvânt.“
Când fui, cum trebuia, mai lângă sine:
„De ce, mi-a zis, n-ai, frate, tu-ndrăzneală
să-ntrebi acum, când mergi așa cu mine ?“
Precum acei, ce foarte-având sfială
de-ai lor mai mari, de inimă scăzută
nu pot da vocea-ntreagă la iveală,
așa fui eu și-așa cu gura mută
de-abia-ngânai: —„Madono, ce-mi lipsește
tu bine știi și știi și ce-mi ajută.“
— „Sfiala ta sau teama ce te-orbește
de-acum eu vreau privirea să-ți destupe
spre-a nu mai fi ca cel ce buiguiește.
Să știi, de car, că, monstrul dacă-l rupe,
a fost și nu-i; dar culpa să nu creadă
că domnu-n cer răzbună după supe.
Nu-n veci făr’ de crede-o să ne șeadă
acel ce-n car lăsat-a fulgii lui,
făcându-l monstru-ntâi și-apoi o pradă,
căci sigur văd, de-aceea ți-o și spui,
aproape-o zodie ce-n curând urmează,
și-oprit în drum de nici o stâncă nu-i,
când un cinci sute zece cinci cutează,
trimis de cer, pe curv-a o ucide
ca și pe-acel cu care-adulterează.
Dar vorba-mi, poate,-obscură ca Temide
și Sfinxu-ți e și nu-ți albește-n gând,
căci ca și ele-a minții cale-o-nchide.
Dar faptele Naiade-or fi-n curând,
tăind enigma cea obscură foarte,
nici holde-n câmp, nici turme dăunând.
Deci scrie-ți tot și mintea ta să poarte
ce-ți spui, să duci cu tine celor vii
ai vieții cei ce-o goană e spre moarte.
și-aminte-ți fie,-atunci când o să scrii,
de plantă tu s-arăți cum fu, și frântă
cu crengi lăsate-n două dăți pustii.
Oricine-i rupe crengi și-o dezvestmântă
prin fapt de hulă-njură primul bine,
ce numai spre-al său uz o face sfântă.
Pentru mușcarea-n ea dori-n suspine
și chin cinci mii de ani întâiul tată
pe-acel ce culpa-i i-o spăși prin sine.
și-ți doarme mintea, dacă nu-ți arată
că planta e, dintr-anumit temei,
Înalt-atât și-n vârf așa de lată.
De nu ți-ar sta deșartele-ți idei
ca apa Elsa-n jurul minții tale,
și-un biet Piram la dud plăcerea ei,
din multe-aceste-mprejurări fatale
cunoaștere-ai că pomu-i moralminte
oprit de cer, conform dreptății sale.
Dar, dacă ți-e-mpietrită biata minte
și neagră,-ncât nu-i clar pe ea nimic,
c-atât te-orbi ce-ți spusei mai nainte
vreau, cel puțin, de n-o să scrii ce-ți zic,
umbrite să le duci cu scopu-n care
s-aduc stâlpări încinse cu finic.“
Iar eu: — „Cum ceara fără de schimbare
păstrează-ntr-însa semnul ce-l primește,
mi-e-n creier semnul pus de voi atare.
Ci-al tău dorit cuvânt de ce țintește
mai sus de mintea mea, atât de sus,
că-l pierde-atât pe cât îl urmărește ? “
— „Ca să cunoști și tu cum te-ai condus,
răspunse ea, să vezi a ta doctrină
cum poate-urma cuvintelor ce-am spus;
c-a voastră cale stă de cea divină
departe-atâta, pe cât stă pământul
de cea mai iute-a sferelor lumină.“
— „Eu nu-mi aduc aminte,-mi fu cuvântul,
că n-aș fi mers mereu pe-al vostru drum,
și clar îmi spune-așa și simțământul.“
— „De nu-ți poți aminti tu nicidecum,
răspunse ea zâmbind, aminte-ți adă
cum tu beuși din Lete chiar acum.
Dar, cum dă fumul pentru foc dovadă,
uitarea ta-i a vinei mărturie
din sufletu-ți ce-ntr-altele-avu nadă.
Dar gol de-acum cuvântu-mi o să-ți fie,
atât pe cât socot că ai mijlocul
să-l vad-a ta firească miopie.“
Cu pas mai lin și-aprins acum ca focul
sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce,
ce-și schimbă punctu-așa cum schimbi și locul,
când doamnele cum cel care conduce
o ceată stă și-oprește și pe-ai săi,
când dă de-un lucru nou pe unde-i duce
s-opriră-n poala unei umbre lăi,
precum sub brazi cu crengi întunecate
dau Alpii-adese-n umedele văi.
Păru că-n față-mi văd pe Eufrate
și Tigru-aici ieșind dintr-o fântână
și-ncet plecând ca fratele de frate.
— „O, glorie-a ginții-umane,-o, tu stăpân
ce ape-acestea sunt și ce-i că ele
izvorul lor în două părți și-l mână ?“
— „Spre-a ști ce sunt, răspunse rugii mele
tu roagă pe Matilda“. și-a răspuns,
cum face-acel ce-o culpă vrea să-și spele.
frumoasa doamnă: — „Eu i-am spus de-ajuns
și-aceasta și-altele; iar Lete, bându-l,
eu bine știu că nu i le-a ascuns.“
Beatrice-atunci: — „Mai mare poate-avându-l
alt dor, ce-ades memoria ne-o-nvălește,
i-a pus pe minte-un văl, întunecându-l.
Ci iat-Evnóe, ce de-aici pornește:
să-l duci la el și,-așa cum ești dedată,
virtutea lui cea veșted-o-ntărește !“
Cum scuze-un om gentil nicicând nu cată,
ci-și face-o vrere-a sa din vrerea cui
prin semn văzut dorința și-o arată,
așa, pe loc ce lângă dânsa fui,
plecă frumoasa fată, iar lui Stațiu
sfios i-a zis: — „Să vii pe urma lui !“
Să am creștine-acum mai larg un spațiu
de scris, eu ți-aș cânta măcar în parte
de dulcea apă-n veci fără de sațiu,
dar, plin-având acum întreaga carte
urzită pentr-acest al doilea cânt,
m-oprește art-a merge mai departe.
Mă-ntoarsei deci de la pârîul sfânt
ca nou, asemeni plantei tinerele
când nouă crește-n noul său vestmânt,
curat și gata să mă urc la stele.
Notă: - Ilustațiile aparțin pictorului Gustave Dore care a
ilustrat întreaga trilogie a lui Dante.
- Acestea sunt ultimele două cânturi din „Purgatoriul”
