CÂNTUL XXXII
Atât de-atent și fix priveam acu
s-adăp a mea cea de-un deceniu sete,
Încât oricare-alt simț ca mort îmi fu,
Părând că am și-aici, și-aici părete
spre-a nu vedea, așa de mult m-aduse
În vechiul laț surâsul sfintei fete,
când fața mea cu sila-ntoarsă fuse
spre brațul stâng, de-acele trei fecioare,
căci „Prea țintit !” din ele una-mi spuse.
Și-acea orbie, care-o simte-n soare
al nostru văz, prea brusc de el atins,
pe-o clipă-n ochi îmi fu-ntunecătoare.
Cu-acel puțin, când văzu-mi s-a deprins
eu zic aici puțin, alăturându-l
cu multu-acel de care fui desprins,
văzui cum se-ntorcea spre dreapta rândul
eternei oști, plecând, întoarsă toată,
și șapte lămpi și-al zilei soare-avându-l.
Precum sub scuturi, spre-apărare,-o gloată
se-ntoarce-ncet cu steagul, mai nainte
de ce-ar putea să-și schimbe frontul toată,
așa și-oștirea-mpărăției sfinte,
ce-n front mergea, trecu, pe când la car
nici nu-ncepuse primul lemn să clinte.
Fecioarele la roți veniră iar,
vulturul trase arca cea sfințită,
dar nu-și clătea nici fulg pe el măcar.
Iar doamna cea prin vad cu noi venită,
și eu, și Stațiu-urmarăm roții-acei
ce-n arc mai strâmt descrie-a sa orbită.
și,-urmând un cânt divin, treceam cu ei
prin codrul nalt, iar astăzi neferice
prin sfatul dat de șarpe-unei femei.
Cât loc săgeata poate să despice
din trei zvârliri, noi, poate,-atât eram
intrați în el, când a descins Beatrice,
și-n guri cu toții-aveau murmur:„Adam”.
Apoi ei ocoliră-un pom pe care
nici flori n-avea, nici frunze, nici un ram;
pe cât suia, pe-atât lățit mai tare
frunzișul lui, încât și-ntr-o pădure
putea stârni cu naltu-i vârf mirare.
- Ferice tu, că ciocul tău, vulture,
n-a rupt din pomul cel plăcut la gust,
ci-amar făcând stomacu-apoi să-ndure !”
Așa pe lâng-acel copac robust
strigau ei toți, iar fiara cea-mbinată:
-„Așa păstrezi sămânț-a tot ce-i just”
și,-ntors spre osia cea de el purtată,
văzui la pomul văduvit c-o duce,
lăsând pe cea din pom la pom legată.
Cum plantele la noi, când Feb aduce
pe-a sa-n amestec cu acea lumină
ce-n urma Mrenelor din cer străluce,
de suc umflate, primenesc mai plină
coloare-atunci când mai spre nalte stele
nu-ncepe pe Sol cu roibii lui să vină,
coloare-așa, mai mult de viorele
decât de roze,-aprins și planta sfântă
ce brațe-avuse-atât de golășele.
Eu nici n-am înțeles, nici nu se cântă
la noi un imn ce ei acu-l rostiră,
nici nu putui să-l rabd până la țântă.
Să pot s-arăt cum ochii adormiră,
când cruzilor le-a-ntors Siringa țelul
și scump nepaza scurtă și-o plătiră,
cum face-un pictor, urmărind modelul,
eu v-aș picta-n ce fel de somn intrai;
dar cei ce vreau ușor picta-și-vor felul.
Deci trec la clipa când mă deșteptai
și spui că-mi rupse somnul o lucoare
și-un glas strigând: - „Ridică-te, ce stai !”
Precum, conduși să vadă măru-n floare,
al cărui fruct și-n îngeri naște dor
și face-n cer eternă sărbătoare,
Ioan și Petru s-au trezit de zor
din somn, și Iacov, la un glas ce-odată
a rupt și-un somn mai greu decât al lor,
și ceata-le o văzură-mpuținată
cu Moise și Ilie-atunci, și-avea
hlamida sa pe el Isus schimbată,
așa, trezit, văzui deasupra mea
pe doamna care-a bine-vrut să vină
să-ntâmpine-a mea cale la vâlcea.
-„Beatrice unde-i ?” eu cu mintea plină
de spaim-am zis. -„Sub noua plantă sfântă
n-o vezi șezând pe-a dânșii rădăcină ?
Nu-i vezi în jur compania ce-o-nvestmântă ?
Iar alții-au mers după vultur în sus
și-un imn mai nalt cu mult mai dulce-l cântă”.
Eu nu știu dacă ea mai multe-a spus,
căci eu priveam fixat spre-aceea care
păreți oricărui altui simț mi-a pus.
Pe gol pământ ea, singură-n veghere,
ședea ca drept străjer acelui plaustru
legat aici de mâna dublei fiare.
și șapte nimfe-n jur făcându-i claustru,
În mâini cu-acele lămpi cari ard frumos
și sigure de-orice-aquilon și-austru.
- „Puțin vei sta-n pădure-aici și, scos,
În veci tu cetățean vei fi cu mine
În Roma-n care e roman Hristos.
Dar, rău-condusei lumi spre-a-i face-un bine,
privește-acum spre car și vezi, iar, când
vei fi iar jos, să scrii ce vezi că vine.”
Așa vorbi. Și, la picioare-i stând
devot poruncii să-mplinesc ce-mi spune,
aveam unde-a cerut și ochi și gând.
N-a curs nicicând au-atâta repegiune
un foc dinnorii deși ce varsă ploi
din cea mai nalt-a cerului regiune,
precum văzui că vulturul lui Joi
căzu pe pom, rupându-i scoarța-ntreagă,
nu numai flori și proaspetele-i foi;
apoi din răsputeri izbi-n teleagă,
făcând să joace-așa cum în furtună
un vas, când vântul furia și-o dezleagă.
Văzui apoi, venind culcuș să-și pună
În fundu-acelui car divin, o vulpe,
părând lipsită de-orice hrană bună.
Mustrându-i însă tristele ei culpe,
o puse doamna mea pe-o fug-astfel
cât pot să-ntindă oase făr' de pulpe.
și, tot pe unde-ntâi venise-acel
vultur, văzui că iar scoboară-n arcă
lăsând într-însa pene de pe el;
și-atunci, ca dintr-un piept ce-oftează, parcă,
ieși din cer un glas și-acestea zise:
„O, dulce nava mea, ce rău te-ncarcă !”
și-ntre-ambe roți păru că se deschise
pământu-apoi, și-un drac, ieșind în sus,
văzui, prin car cum coada și-o înfipse;
și, cum retrage-o vespe acul pus,
așa, trăgându-și coada blestemată,
a smuls din fund și, nesătul, s-a dus.
Iar ce-a rămas, ca piru-ntr-o bogată
câmpie,-astfel de-a penelor smultură,
deși-n intenție bună și curată.
așa-l acoperi și-umplute fură
și oiște și roți, în timp mai scurt de ce-i
În stare-un „vai” să zboare dintr-o gură.
Iar sfânta casă-n noul chip al ei
În multe locuri țeste-a scos afară,
un cap din orice colț, din osie trei;
cornute trei ca boii s-arătară,
iar patru-aveau un singur corn în frunte,
cum n-a mai fost pe lume-asemeni fiară.
și sigură, ca și-un castel pe munte,
obraznică, pe monstru-o curvă stând,
plimba-mprejur lascive-ochiri mărunte.
și-alături lângă ea, străjer părând
să nu i-o fure namila-n picioare,
și-așa ei se pupau din când în când.
Dar, când spre mine-ntoarse doritoare
și vagi priviri, acel feroce mire
din cap o biciui până-n picioare.
De furie-orbit și plin de bănuire,
desprinse monstru-apoi și-n crâng cu el
se duse-adânc și-aceasta-mi fu scutire
de noul monstru și de curv-astfel.
Notă: - Ilustațiile aparțin pictorului Gustave Dore care a
ilustrat întreaga trilogie a lui Dante.
