joi, 24 aprilie 2014

LA HANUL MĂSCĂRICIUL CU CLOPOȚEI - de Agatha Christie - Partea I



http://kaggsysbookishramblings.files.wordpress.com/2013/09/agatha-working.jpg


Agatha  Christie
1890 –  1976



„Câte necazuri ! gândea dl. Satterthwaite. Ce zi nenorocită !”

Porniseră cu întârziere; pneurile se spărseseră de două ori; apoi, apucând într-o direcție greșită, se rătăciseră prin pustietățile regiunii Salisbury.

Pe la orele opt seara le mai rămâneau de parcurs vreo 40 de mile pentru a ajunge la Marswick Manor, ținta călătoriei, dar iată că o a treia explozie de cauciuc îi punea într-o situație și mai enervantă.

Dl. Satterthwaite semăna cu o pasăre jigărită,  total zbârlită de furie. Pășea în lung și în lat prin fața garajului din sat, în timp ce șoferul discuta cu voce scăzută cu proprietarul garajului.

- Cel puțin o jumătate de oră, conchise acesta din urmă.

- Dacă totul merge bine, rectifică șoferul Masters; după părerea mea, va dura mai mult de trei sferturi de oră...

- În fine, ce loc e ăsta ? întrebă iritat dl. Satterthwaite.

Ca un om bine educat, nedorind să jignească sentimentele nimănui, rostise cuvântul „loc” pentru a nu folosi epitetul „sat oribil”, care-i venise mai întâi pe buze.

- Kirtlington Mallet, i se răspunse.

Dl. Satterthwaite nu era mai bine informat; totuși, numele nu i se părea necunoscut. Se uită împrejur cu o privire disprețuitoare.

La prima vedere, Kirtlington Mallet se compunea dintr-o singură stradă. De-o parte garajul și poșta, stând față în față cu trei prăvălii oarecare. Ceva mai departe, tot la drum, dl. Satterthwaite zări o firmă legănată de vânt și acest lucru îi produse o ușoară îmbărbătare.

- Văd că aveți un han, zise el.

- „Măscăriciul cu clopoței”, răspunse garajistul. Acolo-i.

- Aș îndrăzni să-i propun ceva domnului, zise Masters. De ce să nu încercăm ? O cină ni se va da, firește nu ceea ce-i place domnului !

Se întrerupse, puțin încurcat de propunerea sa. Stăpânul lui era obișnuit cu cea mai fină bucătărie de pe continent și ținea în serviciu un specialist pe care îl plătea foarte scump.

- Nu vom putea porni la drum decât peste trei sferturi de oră, de asta sunt sigur; și s-a făcut orele 8, continuă șoferul. Domnul ar putea să telefoneze de la han d-lui Georges Foster, pentru a-i explica întârzierea.

- Îmi faci impresia că te pricepi să aranjezi totul, Masters, răspunse aspru dl. Satterthwaite.

Masters păstră o tăcere prudentă.

Deși dl. Satterthwaite dorea să respingă orice sugestie ce i se putea oferi, privi totuși cu o tainică aprobare reclama ruginită a hanului.

- „Măscăriciul cu clopoței”, rosti el îngândurat. E un nume bizar pentru un han.

- După cât se spune, oamenii care vin acolo sunt și ei bizari, observă cu jumătate de glas proprietarul garajului.

- Oameni bizari...Ce înțelegeți prin asta ? întrebă dl. Satterthwaite.

Garajistul nu părea să aibă idei foarte clare cu privire la acest subiect.

- Oameni în trecere, răspunse el nehotărât.

Dl.  Satterthwaite se gândi că persoanele care descind într-un han sunt prin definiție călători și nu sedentari. Răspunsul era lipsit de precizie, dar îi trezea curiozitatea. Trebuia cu orice preț să piardă trei sferturi de oră. Hanul îl va distra...

Plecă, mergând ca întotdeauna cu pași mărunți și iuți. În depărtare, izbucni uruitul unui tunet. Mecanicul înălță capul și-i spuse lui Masters:

- Se apropie vijelia: o simt în aer.

- La dracu ! Am de făcut 40 de mile.

- Ei, nu-ți da osteneala să te grăbești. Patronul dumitale nu pare a fi omul care să înfrunte furtunile.

- Sper că la hanul ăla nu va fi servit prea rău, mormăi șoferul. Acum, mă duc și eu să mă hrănesc.

- Nu fi îngrijorat, e mâncare bună la Billy Jones.

Proprietarul hanului „Măscăriciul cu clopoței”, înaltul și robustul William Jones, se apropia de cincizeci de ani. Când sosi dl. Satterthwaite, se grăbi să-l întâmpine.

- Vă putem pregăti o friptură bună, domnule, și niște cartofi prăjiți: iar brânzeturile sunt excelente. Vreți să treceți alături, domnule, în sufrageria mică ? În prezent, n-avem multă lume. Ultimul dintre domnii care au venit la pescuit abia a plecat. Peste puțin timp casa va fi plină de vânători. Dar azi avem doar un călător, numit Quinn.

Domnul Satterthwaite îl întrerupse:

- Quinn ? zise el cu interes. Ați spus Quinn ?

- Așa se numește, domnule. E cumva prietenul dumneavoastră ?

- Într-adevăr. O ! El trebuie să fie.

Dl. Satterthwaite se bâlbâia, foarte agitat. Nu putea să-și imagineze că ar exista pe lume alt Quinn. Informația dată de hangiu se acorda în mod curios cu ce îi spusese proprietarul garajului. „Oameni în trecere”. Asta îl descria cum nu se poate mai precis pe omul pe care-l cunoștea...Iar numele hanului se potrivea bine cu restul.

- Dargul meu, drag, murmură dl. Satterthwaite. Ce coincidență ciudată ! Să ne întâlnim astfel. Dl. Harley Quinn, nu-i așa ? reluă el cu voce tare.

- Chiar așa, domnule. Iată sala mică. Intrați, dânsul e domnul.

Foarte brunet, zâmbitor, dl. Quinn se ridică de la masă, exclamând cu vocea-i bine cunoscută:

- Domnule Satterthwaite ! Iarăși ! Ce întâlnire neașteptată !

Dl. Satterthwaite îi strânse mâna cu energie.

- Sunt încântat, fericit că te văd. Ce noroc am avut cu pana asta ! Știi, mașina mea. Rămâi aici multă vreme ?

- Plec mâine.

Dl. Satterthwaite se așeză cu un mic suspin de satisfacție și privi cu o licărire de curiozitate în ochi figura surâzătoare a prietenului.

Dl. Quinn scutură din cap cu amabilitate.

- Te asigur, spuse el, că nu ascund pe mânecă pești roșii sau iepuri albi...

- Ce păcat ! strigă dl. Satterthwaite, oarecum surprins. Da, sunt obligat să recunosc...în fața dumitale am întotdeauna impresia asta. Un prestidigitator, un magician, cam așa te văd.

- Și totuși, zise dl. Quinn, dumneata ești cel care face scamatoriile, nu eu.

- Of ! își vărsă focul dl. Satterthwaite, nu sunt în stare să le reușesc fără dumneata. Îmi lipsește, ca să zicem așa, inspirația.

Dl. Quinn clătină din cap, zâmbind.

- E un cuvânt prea mare. Îți arăt direcția, pur și simplu...

În momentul acela intră hangiul, aducând pâine și un bulgăre de unt. Când puse totul pe masă, un fulger lumină încăperea, fiind urmat de un tunet.

- Noaptea va fi furtunoasă, domnilor, zise hangiul.

- Într-o seară asemănătoare, reluă Billy Jones, aveam de gând să spun același lucru. Într-o seară ca asta căpitanul Harwell și-a condus tânăra nevastă acasă, chiar în seara după care a dispărut el pentru totdeauna.

- Ah ! strigă dl. Satterthwaite, ai să-mi povestești atâtea...

Totul se explica. Iată de ce îi trezise atenția numele satului. Cu trei luni în urmă citise cu atenție toate amănuntele referitoare la uimitoarea dispariție a căpitanului Richard Harwell. Rămăsese foarte intrigat de evenimentul acesta misterios și-și făcuse o părere personală în legătură cu el.

- A descins în hanul meu, iarna trecută, în sezonul de vânătoare. Oh ! Îl cunoșteam bine. Un tânăr cu adevărat arătos, pe care nu-l puteai bănui că ar fi avut cea mai neînsemnată grijă. A fost ucis, n-am să renunț deloc la părerea asta. De câte ori nu i-am văzut pe amândoi întorcându-se cu caii, pe Miss Le Cartier și pe el ! Tot satul spunea că o să se lase cu o căsătorie. Într-adevăr, chiar așa s-a întâmplat. O femeie tânără și frumoasă, apreciată mult, în ciuda faptului că era străină.

S-a produs ceva inexplicabil. Se va ști vreodată ce s-a petrecut ? Cu siguranță că inima ei a fost zdrobită de misterul acela. Ați aflat că a vândut proprietatea și că a plecat pe continent; nu putea să mai suporte să locuiască acolo, se uitau oamenii la ea și o arătau cu degetul...Totuși, n-a fost vina ei...biata doamnă...Nimic de zis, o poveste foarte misterioasă.

Aplecă frunte, apoi își aminti subit datoriile de hangiu și se repezi în bucătărie.

- O poveste tare misterioasă, într-adevăr. A existat vreo povestire rea ? Se va afla vreodată ?...Orice ar fi fost, constată calm dl. Quinn, rămâne de rezolvat o enigmă.

Dl. Satterthwaite tresări.

- O să-mi spui că suntem capabili să lămurim problema asta pe care n-a reușit-o Scotland Yard-ul ?

- De ce nu ? Au trecut trei luni de-atunci. Pentru noi, reprezintă un avantaj.

- Asta-i adevărat. Uitasem că ai un mod foarte curios de a vedea lucrurile.

- Afirm că cu cât se scurge timpul, cu atât mai mult capătă faptele veritabilele lor proporții. Se  observă mai bine raporturile unora cu altele.

- Nu sunt sigur că îmi amintesc în mod clar întregul caz, zise dl. Satterthwaite, cu voce șovăitoare.

- Ba da, ți-l amintești foarte bine, răspunse liniștit dl. Quinn.

Era invitația pe care o aștepta dl. Satterthwaite. Viața nu însemna pentru el decât un spectacol mereu reînnoit. Se răsturnau rolurile doar în prezența d-lui Quinn. Acesta devenea un spectator atent, iar dl. Satterthwaite intra în scenă ca actor.

- A trecut exact un an, începu el, de când Ashley Grange a fost cumpărat de către Miss Eleanor Le Cartier. O casă frumoasă și veche, dar destul de părăsită, nelocuită de mai milți ani. Miss Le Cartier era castelana ce i se potrivea întru totul. Era canadiană, strămoșii ei francezi emigraseră pe vremea marei revoluții. Moștenise din partea familiei mobile de stil și colecții de valoare foarte importantă. Amatoare de antichități, știe să cumpere cu pricepere și cu gust. Așadar, când după dramă hotărî să vândă proprietatea cu tot ceea ce conținea ea, dl. Cyrus Bradburn, multimilionarul american, nu se opuse a-i plăti pe Ashley Grange cât i se cerea: 60.000. de lire. Mă scuzi că menționez aceste amănunte, fără legături directe cu cazul de care ne ocupăm, dar o fac pentru a-ți forma o părere despre atmosfera ce-o înconjura pe tânăra doamnă Harwell.

Domnul Quin schiță un gest de aprobare.

- Atmosfera are multă importanță, încuviință el cu gravitate.

- Deci, putem să ne-o imaginăm pe tânăra femeie, continuă interlocutorul său. O frumusețe brună, desăvârșită, de 25 de ani: și, nu trebuie să uităm, bogată. Era orfană. O anume doamnă Saint-Clair, cu educație ireproșabilă și de foarte bună familie, îi servea drept însoțitoare. Dar Eleanor își administra averea și avea controlul ei absolut. Zburdau în preajma ei cel puțin o duzină de tineri, la serate, la vânătoare, pretutindeni unde se ducea ea. Rămânea indiferentă față de toți și refuza orice cerere în căsătorie.

Indiferența dură până la sosirea lui Richard Harwell. Acesta se instală la han în perioada vânătoarei. Un cavaler impetuos, bărbat foarte chipeș, vesel, îndrăzneț. Îți amintești o vorbă veche, d-le Quinn ? Fericite sunt iubirile iuți. După câteva săptămâni, Richard Harwell și Eleanor Le Cartier erau logodiți.

Căsătoria avu loc trei luni mai târziu. Tânăra pereche plecă să-și petreacă luna de miere pe continent și, după numai două săptămâni de absență, reveni la Ashley Grange. Hangiul ne-a spus adineauri că s-au întors acasă într-o noapte la fel de furtunoasă ca asta.

Era un semn rău ? Se va afla vreodată ? Oricum, în dimineața următoare, foarte devreme, pe la orele 7,30 căpitanul fu văzut plimbându-se prin parc de unul din grădinari, John Mathias. În capul gol, cu o înfățișare fericită, lipsită de griji, Harwell fluiera încetișor. După câte știu, începând din acel moment nimeni nu l-a mai revăzut pe Richard Harwell.

Dl. Satterthwaite se întrerupse pentru a pune în valoare acea clipă dramatică a povestirii. Privirea atentă a d-lui Quinn îi dădu încurajarea pe care o dorea. Continuă :

- Dispariția era uimitoare, inexplicabilă...Tânăra femeie, înnebunită de durere, anunță poliția abia a doua zi. După cum știi, Scotland Yard-ul încă n-a lămurit misterul.

- Presupun că au fost nevoiți să emită mai multe teorii, spuse dl. Quinn.

- Bineînțeles. Conform principalei teorii, căpitanul ar fi fost asasinat. Dar în acest caz, unde se găsea corpul  ? Și care-i cauza crimei ? N-avea nici un dușman.

Totuși dl. Satterthwaite pronunțase ultimele cuvinte cu un aer nesigur. Dl. Quinn se aplecă spre el.

- Te gândești la tânărul Stephen Grant ?

- Într-adevăr, dacă amintirile nu mă înșeală Stephen Grant fusese grăjdarul lui Richard Harwell și a fost concediat de stăpân pentru o mică greșeală. În dimineața dispariției căpitanului, foarte devreme Stephen Grant a fost zărit în vecinătatea conacului Ashley Grange și n-a izbutit să dea o explicație satisfăcătoare a prezenței sale prin acele locuri. A fost arestat și reținut la poliție, fiind implicat în dispariția căpitanului Harwell. Dar între timp nu s-a putut stabili nici o probă convingătoare împotriva lui. Au trebuit să-l elibereze. Evident, putea să aibă necaz pe  căpitan fiindcă l-a concediat, însă acest motiv era înt-adevăr prea neînsemnat pentru a antrena o crimă. Deci presupun că poliția voia să lase impresia că acționează...Repet, nimeni nu-l dușmănea pe Richard Harwell.

- Da, atât cât se poate ști, zise dl. Quinn cu îndoială.

- La urma urmei, ai dreptate. Ce se cunoaște despre căpitanul Harwell ? Cine era ? De unde venea ? Pica absolut din cer. Vedeau cum apare un cavaler superb ce părea să posede o avere oarecare, însă nimeni din Kirtlington Mallet n-a căutat să se informeze. Miss Le Cartier n-avea nici părinți, nici vreun tutore care ar fi putut să cerceteze situația socială și  trecutul logodnicului. Era total independentă. Părerea poliției a fost foarte categorică: o moștenitoare bogată și un impostor îndrăzneț.

Judecată prea simplă. Desigur, Miss Le Cartier n-avea familie sau tutore, dar își încredințase afacerile unui excelent birou de avocați din Londra.  Mărturia lor nu sprijinea opinia poliției. După ei, Eleanor Le Cartier dorise să cedeze logodnicului ei o anumită sumă, însă el o refuzase, declarând că n-are nevoie de bani, deoarece poseda averea personală. În continuare, s-a dovedit că nu s-a atins de banii soției.

Deci nu era vorba de un escroc ordinar. Care era scopul lui ? Voia să șantajeze pe viitor, dacă Eleanor hotăra să se despartă de el ? Mărturisesc că asemenea idee mi se părea singura posibilă...până seara asta.






http://static.guim.co.uk/sys-images/Books/Pix/pictures/2013/2/12/1360674334924/Agatha-Christie-in-1946-010.jpg

- va urma -





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu