marți, 8 aprilie 2014

THOMAS MANN - SCURTĂ AUTOBIOGRAFIE (LEBENSABRISS) Partea finală





File:Bundesarchiv Bild 183-P0214-511, Berlin, Thomas Mann.jpg

 Thomas Mann și doamna  Ida Roland-Coudenhove-Kalergi
 (o prietenă, nu soția)





Discuțiile pline de solicitudine purtate la editura Fischer cu privire la oferta mea informă s-au nimerit tocmai când făceam stagiul militar. Aveam de făcut „anul meu de cătănie”, care însă s-a redus la trei luni, deoarece declararea mea ca apt pentru serviciul militar fusese o eroare  psihologică. O dată sau de două ori fusesem respins pentru insufucuență toracică și nevroză cardiacă, dar se pare că acum ajunsesem la o înflorire tinerească de natură să-l înșele pe medicul miltar de serviciu în ceea ce privește calificarea mea ca ostaș. Am fost admis, m-am prezentat la  regimentul de infanterie al regelui și mi-am comandat haine colorate. Abia trăisem câteva săptămâni în atmosfera de cazarmă și hotărârea mea de a mă elibera luase un caracter mortal și, cum s-a dovedit, irezistibil. Țipetele, irosirea timpului și zorzoanele metalice mă chinuiau peste măsură. Din punct de vedere fizic, m-am ales, de pe urma unei defilări, cu o aponevrită gravă și extrem de dureroasă la încheietura piciorului. Am ajuns la infirmerie, apoi la spital, dar după ce am zăcut acolo paisprezece zile cu un bandaj silicatat, pierdusem continuitatea instrucției - întocmai ca odinioară la școală. De altfel, când mi-am reânceput stagiul, durerea în picior a revenit numaidecât, deși într-o formă mai ușoară și suportabilă. M-am legat de ea. Medicul curant al mamei îl cunoștea pe medicul șef al garnizoanei. Mi s-a dat mai întâi concediu, iar de Anul Nou m-au eliberat. Am iscălit - cu câtă plăcere ! - că renunț la despăgubiri bănești pentru vătămări corporale. Comisia superioară de revizie, căreia i-am fost înaintat, m-a  repartizat, după o nouă examinare, la „rezerviștii cu armă”, ceea ce, practic, echivala cu o lăsare la vatră. De atunci n-am mai avut nici un fel de relații cu milităria. Chiar și războiul s-a lipsit de persoana mea fizică, pur și simplu pentru că primul medic militar, căruia i-am fost prezentat, citea literatură. Mi-a pus mâna pe umărul gol și mi-a spus:„ Ai să ai liniște”. Următorii au luat de bună constatarea lui.

Scrupulele și îndoielile, în aparență cât se poate de îndreptățite, care frământaseră între timp editura din Berlin din pricina romanului meu, fuseseră învinse - datorită, în parte, a unei scrisori pe care i-o scrisesem lui Fischer din spitalul garnizoanei, cu creionul, și în care, respingând cererea editorului de a opera unele scurtări în manuscris, declaram că amploarea cărții este o însușire esențială și intangibilă a acesteia. Scrisoarea, întocmită cu mare grijă, era patetică și, de nevoie, iscusită; nu și-a ratat efectul. Fischer s-a hotărât să-mi tipărească romanul și, la sfârșitul lui 1900 (purtând mențiunea 1901), Buddenbrooks a apărut în două volume broșate, cu copertă galbenă, cu prețul de 12 mărci amândouă.

Nu trebuie să se creadă că romanului i-a mers ușor. Temerile editorului păreau să se confirme. Nimeni n-avea chef să investească atâția bani în producția incomodă a unui tânăr scriitor obscur. Critica a întrebat indispusă dacă nu cumva ceasloavele în mai multe volume ajung iarăși la modă și a comparat romanul cu un camion greu, ale cărui roți nu lasă în urmă decât vreo câteva fire de praf. Bineînțeles că din public și din presă s-au făcut auzite curând și alte voci. Am ciulit urechile când proprietarul librăriei Ackermann S-sori, de pe strada Maximilian, anume Carl Schuler, pe care îl cunoșteam bine din vremea Asociației dramatice universitare, m-a felicitat: auzise - așa spunea - că am dat o lovitură grozavă. De această părere era mai ales un critic evreu, bolnav, azi demult decedat, pe nume Samuel Lublinski, care a declarat cu o deosebită fermitate, în Berliner Tageblatt, că romanul, cu timpul, are să câștige tot mai mult teren în opinia publică și că are să mai fie citit de multe generații. Atât de departe n-a mai mers nimeni, în afară de el. În orice caz, în decurs de un an, prima ediție, de 1000 de exemplare, s-a epuiat, și atunci romanul a primit înfățișarea în care avea să-și înceapă uimitoarea carieră, prevăzută de autor mai puțin decât de oricare altă persoană. Plecându-și urechea la unele sfaturi stăruitoare, date de oamenii care se refereau la recentul succes de librărie al cărții Jorn Uhl de Frenssen, Fischer a scos ediția de 5 mărci, într-un singur volum, cu coperta în stil Biedermeier desenată de Wilhelm Schulz, și numaidecât după aceea, în timp ce laudele din presă, chiar în publicațiile din străinătate, se înmulțeau, edițiile au început să se succeadă rapid una după alta. Începuse celebritatea. Am fost târât într-un vârtej al succesului, asemenea altor două, pe care le-am cunoscut mai târziu, într-un interval relativ scurt: când am împlinit cincizeci de ani și acum, când mi s-a conferit  premiul Nobel - de fiecare dată cu simțăminte amestecate, pline de scepticism și de recunoștință. Am început să primesc tot mai multă corespondență, încasam o groază de bani, portretul meu circula prin revistele ilustrate, o sută de pene au fost ispitite de produsul sfioasei mele singurătăți, lumea întreagă mă îmbrățișa aducându-mi elogii și adresându-mi urări de fericire...

Câte ceva din stările sufletești și simțămintele  acelei epoci au pătruns, într-o formă poetică, în dialogurile dramatico-nedramatice numite Fiorenza, care, nu lipsite de îndrăzneală, dar ratate ca realizare, n-au încetat, timp de douăzeci și cinci de ani, să neliniștească în mod discret teatrul și din când în când să-l ispitească. Acel  ceva constituie elementul lor component cel mai personal și cel mai primordial: se simte cum adie lirica tinerească a celebrității, dorința de a fi renumit, teama de renume a unui om respins la o vârstă fragedă în mrejele succesului. „O, lume ! O, plăcere supremă ! O, vis erotic al puterii, vis dulce, mistuitor !...Omul n-ar trebui să posede. Dorința e o forță uriașă; dar posesiunea moleșește !”

Fiorenza a apărut în 1906. Fusese precedată de un volum de nuvele; printre ele: povestirea care și azi încă este, poate, mai aproape de inima mea decât tot ceea ce am scris și care e și azi iubită de  tineri: Tonio Kroger.

Concepția data din vremea când lucram la Buddenbrooks, anul activității mele la Langen. Am folosit atunci un concediu de vară de paisprezece zile, ca să fac acea călătorie, prin Lubeck, până în Danemarca, despre care este vorba în nuvelă, iar impresiile mele din mica stațiune balneară Aalsgard, pe Sund, în apropiere de Helsingor, au alcătuit nucleul de experiență trăită, în jurul căruia s-a închegat micul poem, atât de bogat în implicații. L-am scris foarte încet. Mai ales pentru partea centrală lirico-eseistică, anume convorbirea cu prietena rusoaică (absolut fictivă), am avut nevoie de luni de zile, și-mi aduc aminte că o dată, când am stat din nou câtva timp la Riva, pe lacul Garda (mai fusesem acolo), în „Casa la Soare” a lui R. von Hartungen, aveam manuscrisul la mine, dar n-am adăugat la el nici un singur rând. Versiunea originară n-am avut-o multă vreme în mână, dar o văd limpede în fața ochilor. Foloseam pe  atunci o metodă ciudată și migăloasă: după ce terminam o lucrare, toate corecturile le acopeream cu hașuri dese, făcute cu cerneală, adică înnegream tot ceea ce ștergeam, pentru ca să nu influențeze la lectură; în felul acesta obțineam un fel de copie pe curat. Hașurilenu aveau voie să fie uscate cu sugativa, ci le lăsam să se usuce singure, așa încât, cu prilejul acestei operații de finisare, întregul manuscris, desfăcut în foi volante, era răspândit pe toate mobilele și pe pardoseală. Manuscrisul lui Tristan, care a fost publicat în facsimil, prezintă și el această manieră de lucru.

Tonio Kroger a apărut în 1903 în Neue Deutsche Rundschau și s-a bucurat de o primire foarte călduroasă în cercurile literare berlineze. Față de Moartea la Veneția, cu care se înrudește cel mai mult, povestirea aceasta are în plus farmecul lirismului tineresc și, privin lucrurile sub aspectul pur artistic, poate că însușirile ei muzicale sunt cele care i-au câștigat simpatiile. Într-adevăr, aici m-am priceput pentru prima dată să introduc în producția mea muzica și s-o fac să acționeze ca mijloc de creație a stilului și formei. Compoziția epică în proză a fost înțeleasă aici pentru prima dată ca o țesătură spirituală de teme, ca un complex de corelații muzical, așa cum s-a întâmplat mai târziu, la o scară mai mare, în Muntele vrăjit. Chiar dacă acesta a fost definit ca reprezentând un exemplu de „roman ca arhitectură a ideilor”, înclinarea spre o asemenea concepție artistică datează încă de la Tonio Kroger. Mai ales și în primul rând, „leit-motivul” verbal nu mai era mânuit aici, ca în Buddenbrooks, într-un mod pur și simplu fizionomico-naturalist, ci dobândise o transparență afectivă a ideilor, care îl demecaniza, înălțându-l în sfera muzicală.

Uimitorul alai triumfal al romanului unei familii nu se putea să nu aibă ca efect schimbarea felului meu de viață. Nu mai eram tânărul de odinioară, care trăia în întuneric complet. Ceea ce aveam de „așteptat” în ascunzătorile mele din Italia și din Schwabing, era acum - nu vreau să spun: realizat, dar început. Iar acest început însemna că nu mă mai simțeam jenat când trebuia  să dau relații despre experiența mea; de altfel, era și de prisos să le mai dau, pentru că erau publicate; un ghid al orașului Munchen, un fel de  indicator alfabetic în genul Who is who ?, specifica adresa mea ca fiind aceea a autorului romanului Buddenbrooks. Eram consacrat, rebeliunea mea surdă împotriva cerințelor conformiste ale lumii era motivată, societatea m-a adoptat - în măsura în care m-am lăsat adoptat; în această privință, societatea n-a fost niciodată prea rodnică. În orice caz, am început să frecventez câteva saloane muncheneze cu atmosferă artistico-literară, mai ales pe cel al poetei Ernst Rosmer (pseudonimul poetei Elsa Bernstein), soția celebrului avocat Max Bernstein. De aici, drumul ducea spre casa Pringsheim, de pe strada Arcis, un centru al vieții artistico-mondene muncheneze din vremea lui Ludovic al II-lea (Otto-Frederic-Wilhelm-Ludovic al II-lea , rege al Bavariei, 1845-1886) și al regenței (după moartea lui Ludovic al II-lea-care înnebunise cu câteva luni înainte - și întrucât fratele lui, Otto, era de asemenea dement, a fost proclamat regent unchiul lor Carol-Iosif-Wilhelm-Ludovic-Luitpold - 1821 - 1912) din epoca lui Lenbach (Franz von Lenbach, pictor portretist bavarez 1836-1904), la a cărui înmormântare fastuoasă asistasem. Atmosfera spațioasei case familiare, care îmi readucea în memorie copilăria, m-a fermecat. Familiaritatea impregnată de  spiritul de eleganță culturală negustorească, am găsit-o aici modernizată și spiritualizată într-o formă în care înclinația spre artă și literatură se îmbina cu fastul și luxul. Fiecare dintre cei cinci copii trecuți de adolescență (erau cinci, ca la noi, iar cei doi mai mici erau gemeni) avea o bibliotecă proprie, plină cu cărți frumos legate, ca să nu mai vorbim de biblioteca plină cu lucrări de artă și muzicale a stăpânului casei, unul dintre cei dintâi wagnerieni: îl cunoscuse pe maestru și numai printr-o autoconstrângere intelectuală nu se dedicase întru totul muzicii, ci matematicii, pe care o preda la Universitate. Stăpâna casei, originară dintr-o familie de literați berlinezi, fiica lui Ernst și Hedwig Dohm, o femeie plină de înțelegere pentru viața și pentru producția mea tinerească, nu avea o atitudine potrivnică față de atracția pătimașă care încolțise în mine pentru singura fiică a familiei și pe care singurătatea mea nu mă învățase s-o ascund față de nimeni. La un mare bal, dat în saloanele luxoase, stil Renaștere, din casa Pringsheim - o serbare strălucită și cu participare numeroasă - am simțit, poate pentru prima dată, că soarele aprecierii și stimei publicului își îndreaptă din plin razele asupra mea; acest bal a maturizat anumite simțăminte, pe care puteam spera că-mi pot întemeia viața.

Cu mulți ani în urmă mai fusesem o dată gata să mă însor. Într-o pensiune din Florența m-am împrietenit cu două conmesene, două surori din Anglia, dintre care pe cea mai mare, brunetă, o găseam simpatică, iar pe cea mai mică, blondă, o găseam fermecătoare. Mary, sau Molly, a răspuns atracției mele, așa încât a rezultat o legătură tandră, în care a venit vorba între noi și de căsătorie. Ceea ce m-a reținut în cele din urmă a fost impresia că e prea devreme; au fost și ezitări în legătură cu naționalitatea străină a fetei. Cred că englezoaica a avut sentimente asemănătoare; în orice caz, din flirtul acela nu s-a ales nimic.

De data aceasta, lucrurile stăteau cu totul altfel. Se poate ca, în sufletul meu, să-mi fi „venit vremea pețitului”; vorba e că țineam să mă însor. Împrejurările au fost favorabile, așa încât în februarie 1905, bărbatul de treizeci de ani a schimbat inelele cu mireasa din basme.

Din această căsnicie au rezultat șase copii; cel mai mare, Erika, azi actriță a Teatrului de Stat din Munchen, s-a născut în 1906, iar ultimul, Michael, a văzut lumina zilei în împrejurări primejdioase, sub duduit de tunuri, în ziua în care, după căderea republicii sovietice (referire la efemera republică sovietică germană din 1919), au intrat în Munchen trupele „albe”. Penultimul copil, Elisabeth, numită astfel după mama tatălui meu, are azi unsprezece ani și mi-e cea mai apropiată de inimă. Ea e copila-eroină a nuvelei cu subiect din vremea revoluției și a inflației, Unordnung und fruhes Leid, (Dezordine și suferință timpurie),care, produs al unui conservatorism cultural plin de autoironie și al dragostei de părinte pentru lumea nouă, a fost primită cu căldură în Germania și în străinătate.

Povestirea datează din 1925; am scris-o imediat după ce am terminat Zauberberg, pentru numărul revistei Neue Rundschau dedicat aniversării mele de cincizeci de ani. Primul rod artistic al recentei mele căsnicii a fost însă romanul Konigliche Hoheit (Alteță regală), care poartă chiar semnele caracteristice ale epocii nașterii ei. Această încercare de comedie în formă de roman, care a însemnat în același timp încercarea unui pact cu „fericirea”, a fost găsită de critică, în general, pra ușoară, după Buddenbrooks. Desigur, pe bună dreptate. Numai că intențiile ideologice și concepțiile acestui basm cuminte pătrundeau totuși mai adânc decât au băgat de seamă cei mai mulți și nu erau lipsite de un contact instinctiv și iscoditor cu ceea ce apare la suprafață. Nu vorbesc despre analiza formei de viață dinastice, care nu putea fi făcută într-un mod atât de plin de milă și de simpatie decât, poate, numai cu privire la o instituție coaptă pentru pieire. Dar „fericirea” despre care era vorba în Konigliche Hoheit nu era concepută cu totul plat și eudemonic. O problemă a fost rezolvată după formula comediei, dar era totuși o problemă, și încă una trăită și deloc gratuită; un tânăr soț născocea aici povești despre posibilitatea unei sinteze între singurătate și societate, între formă și viață, despre împăcarea conștiinței melancolico-aristocratice cu cerințele noi, care încă de pe atunci s-ar fi putut reduce la formula „democrație”. Fanteziile lui umoristice aveau amprentă psihologico-autobiografică și excludeau din joc orice mesaj direct și tendențios; dar aș vrea să precizez că jocul conținea și o doză de seriozitate și că anumite idei, aproape politice, pe care le sugera, au fost preluate de lumea germană de la 1905...




http://danassays.files.wordpress.com/2009/05/heinrich-mann.jpg?w=238&h=300


Heinrich Mann - fratele mai mare al lui Thomas Mann



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu