Thomas Mann în 1929 - împreună cu soția - la Berlin -
în anul în care a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură (1929)
Mai important era că povestire, terminată încă de la Munchen, Micul domn Friedemann, nimerise la editura Fuscher din Berlin. Oskar
Bie, conducătorul revistei Neue Deutsche Rundschau, mi-a scris despre
ea cu interes și m-a invitat să trimit editurii tot ce am. Încă în
tumpul șederii la Roma mi-a apărut prima cărticică, un volum de nuvele,
care purta titlul acelei povestiri. Mi-a fost dat să „mă” văd expus în
vitrinele librăriilor din Roma.
Când eram încă la Palestrina începusem, după o asiduă muncă pregătitoare, să scriu Buddenbrooks. Fără să cred prea mult în perspectivele practice ale proiectului, cu acea răbdare pe care mi-o dădea încetineala mea firească și cu un sânge rece căruia ar fi mai just să i se spună nervozitate stăpânită, am continuat povestirea și pe via Torre Argentina și, când m-am înapoiat, totuși, la Munchen, după o lipsă de aproximativ un an, am luat cu mine un manuscris îngrijorător de voluminos. Am locuit la început la mama, iar apoi în mici garsoniere pe care le-am mobilat în parte din inventarul familiei și în parte din posibilități proprii. Cu manuscrisul Buddenbrooks deschis pe masa mea extensibilă, îmbrăcată solemn în stofă verde, îmi petreceam zile întregi stând în genunchi și vopsind cu lac roșu niște fotolii de răchită, cumpărate în stare brută. O astfel de locuință boemă este descrisă în nuvela Șifonierul, pe care am scris-o pe „strada Pieței” din Schwabing și care a văzut pentru prima dată lumina tiparului tot în Neue Deutsche Rundschau.
Korfiz Holm, un tânăr originar dintr-o țară baltică, pe care îl cunoscusem și cu care mă împrietenisem la Lubeck, unde absolvise liceul, făcea parte pe atunci din personalul editurii Langen; patronul editurii, urmărit pentru crimă de lezmajestate, trăia în străinătate, ca și Wedekind (autor dramatic german). Cu prilejul unei întâlniri, Holm m-a angajat de pe stradă, cu un salariu lunar de 100 mărci, pentru redacția revistei „Simplicissimus” ( revistă satirică ilustrată, cu tendințe liberale) și timp de vreun an de zile, până ce Langen a desființat de la Paris postul, am lucrat în birourile elegante de pe strada Schack, în calitate de lector și corector, având mai cu seamă sarcina de-a face prima triere a nuvelelor sosite în manuscris și de-a lua de la instanța superioară, anume de la dr. Geheeb, fratele pedagogului de învățământ sătesc, hotărârea definitivă cu privire la propunerile mele. Iubeam revista, o pusesem din capul locului cu mult mai presus de „Jugend”, revista lui Georg Hirth, a cărei voiciune îmi părea filistină, și fusesem foarte fericit când încă în două dintre primele ei numere mi s-a tipărit o povestire mai veche a mea, Voința de a fi fericit, pentru care tânărul Jakob Wassermann mi-a înmânat personal onorariul în aur. Fratele meu și cu mine anticipaserăm, într-o anumită măsură, spiritul revistei create de Langen, caricaturistica ei literară și umorul ei pesimisto-fantastic, într-un album ilustrat, pe care îl confecționasem cu o deosebită sârguință la Palestrina și pe care îl dăruisem, în mod cu totul nepotrivit, surorii noastre mai mici, cu prilejul confirmării. Câteva desene de o comică naivitate, din acel album, făcute de mine, au fost publicate când am împlinit cincizeci de ani.
Așadar, relațiile mele cu extraordinara revistă umoristică nu erau lipsite de legitimitate interioară. În timp ce dădeam ajutor în redacție, rămăsesem colaborator direct. Mai multe schițe ale mele, ca de pildă Drumul spre cimitir, precum și unele pe care nu le-am inclus în Operele mele complete, acolo au apărut pentru prima dată, ba chiar și o poezie de Crăciun. Drumul spre cimitir s-a bucurat de aprecierea deosebită a lui Ludwig Thoma, care începuse să aibă pe atunci relații strânse cu Simplicissimus și cu editura respectivă. Și mai mare succes a avut la Langen și la ai lui studiul foarte subiectiv, Ceas greu, pe care l-am scris cu ocazia centenarului morții lui Schiller pentru Simplicissimus. Pe mine m-a mirat și m-a mișcat văzând cu ce manifestare caldă și serioasă apreciere a salutat poetul popular din Bavaria superioară această mică lucrare a confratelui său mai tânăr și cu o structură atât de diferită de a sa. La rândul meu, i-am admirat și iubit din toată inima Povestirile golănești și scrisorile lui Filser (titlul exact: Corespondența lui Iosef Filser - una din operele lui Ludwig Thoma). Îmi petreceam din când în când serile la barul Odeon, cu el și cu alți oameni de la Simplicissimus: Geheeb, Th.Th. Heine, Thony, Reznicek etc. De cele mai multe ori, Thoma adormea cu pipa rece în gură.
Spuneam că relațiile mele cu acest cerc îndrăzneț și cu adevărat artistic, cel mai bun „Munchen” care a existat vreodată, fuseseră legitime. Totuși acolo nu luase parte decât un fragment al ființei mele, căci pe lângă activitatea mea redacțională, pentru care mi se mobilase somptuos o cameră separată cu un birou superb, mai eram absorbit de principala mea preocupare personală: lucram la Buddenbrooks. Această muncă a satisfăcut din nou, ea singură, sârguința mea înnăscută, după ce m părăsit grupul Langen. Acasă la mama, citeam uneori din manuscris în fața fraților, a surorilor și a unor prieteni ai familiei. Era o distracție familiară, ca oricare alta; toți cei de față râdeau și, dacă nu mă înșel, părerea generală era că vasta lucrare la care munceam cu îndărătnicie este o distracție particulară, cu prea puține șanse de publicare și în cel mai bun caz un exercițiu de digitație artistică mai amplu. Mi-e foarte greu să spun dacă eu însumi aveam altă părere.
În epoca aceea eram prieten bun cu doi tineri din cercul de tineret al surorilor mele, fiii pictorului E...(Karl Ehrenberg) din Dresda, profesor la Academia de arte plastice. Afecțiunea mea pentru cel tânăr dintre ei, Paul, care era tot pictor, pe atunci student și elev al celebrului pictor animalier Zugel și care, în afară de aceasta, mai și cânta foarte bine la vioară, a fost oarecum ca o reînviere a simțămintelormele pentru fostul coleg de școală blond, decedat de tânăr, dar, datorită unei afinități spirituale mai mari, această prietenie a fost mult mai fericită. Karl, cel mai mare dintre ei, de meserie muzician și compozitor, este astăzi profesor de conservator la Colonia. În timp ce fratele lui îmi făcea portretul, el ne cânta Tristan, în maniera lui, admirabil de închegată și de armonioasă. Executam împreună trio-urile lui - căci și eu mă cam pricepeam la vioară - ne plimbam cu bicicleta, ne duceam împreună, în timpul carnavalului, la „Balurile țărănești” din Schwabing, și petreceam adeseori, la mine sau la ei, cele mai plăcute și mai intime seri, cu prilejul cinei luate în trei. Lor aveam să le mulțumesc că am știut ce înseamnă prietenia, de care altminteri n-aș fi avut parte aproape niciodată. Cu o rafinată candoare s-au priceput să-mi spulbere melancolia, sfiala și susceptibilitatea, considerându-le pur și simplu drept însușiri pozitive, fenomene însoțitoare ale unor talente pe care le prețuiau. A fost o epocă fericită.
În anii aceia eram un biciclist atât de pătimaș, încât nu mergeam aproape nici un pas pe jos; chiar când ploua cu găleata, îmi făceam toate drumurile călare pe vehicul, cu galoși și cu pelerină de loden. O duceam pe umeri trei etaje, până sus, în locuința mea, unde își avea locul ei în bucătărie. Înainte de prânz, după lucru, obișnuiam s-o curăț, după ce o puneam pe șa, cu roțile în sus. O a doua treabă, înainte de a mă bărbieri și a pleca în oraș cu bicicleta, ca să iau masa, consta în curățirea sobiței mele cu petrol. O menajeră îmi deretica apartamentul, în timp ce eu luam masa, meniu fix de 1 marcă și 20. În după-amiezile de vară plecam cu bicicleta în pădurea Schleissheim, cu o carte atârnată de ghidon. Cina mi-o procuram de la un magazin alimentar din Schwabing; la cină beam ceai sau extract Liebig (un concentrat alimentar) în soluție.
Relații de simpatie mă legau de romancierul și nuvelistul Kurt Martens; acestei prietenii, a cărei inițiativă o luase el, îi păstrează o amintire vie, în autobiografia sa. Kurt Martens este unul dintre puținii oameni - atât de puțini încât pot fi numărați pe degetele unei singure mâini - cu care, în decursul vieții mele, m-am tutuit.
Venea pe la mine și desenatorul Markus Behmer, care aprecia în mod deosebit una dintre nuvelele mele scurte, Șifonierul. Mai venea și Arthur Holitscher - al cărui roman Fântâna otrăvită îl susținusem, ca lector, la Langen - și făceam muzică împreună. Lui și lui Martens le-am citit din Buddenbrooks și - în timp ce estetului și viitorului comunist Holitscher spiritul burghez al scrisului meu nu-i spunea aproape nimic, Martens a manifestat o adeziune uimitoare, pentru care i-am rămas recunoscător toată viața. Tot prin el l-am cunoscut pe Hans von Weber, vărul lui, editorul și redactorul revistei Zwiebel fisch, precum și pe Alfred Kubin, a cărui grafică sinistră și lascivă m-a impresionat puternic și care mai târziu a executat desenul melancolico-grotesc pentru coperta primei ediții a nuvelelor Tristan.
*
N-am amintit nimic despre evenimentele care, în copilărie și în adolescență, au contribuit la formarea mea intelectuală, nici despre impresia de neșters pe care mi-au făcut-o basmele lui Andersen, nici despre acele seri, în care o ascultam atenți pe mama, când citea cu glas tare din Stromtid de Reuter (sau cânta din gură și se acompania la pian), nici despre divinizarea lui Heine, în vremea în care am scris primele mele poezii, nici despre ceasurile tihnite, dar însuflețite, pe care le petreceam după școală citindu-l pe Schiller, având în față o farfurie plină de sandvișuri. Dar nu vreau să trec aici complet cu vederea impresiile adânci și hotărâtoare, lăsate de anumite lecturi din anii până la care am ajuns, - și anume: contactul cu Nietzsche și cu Schopenhauer. Fără îndoială, influența spirituală și stilistică a lui Nietzsche este vizibilă chiar în primele mele încercări de proză publicate. În Considerațiile unui apolitic am vorbit despre relațiile mele cu acest complex plin de farmec și le-am determinat condițiile și limitele personale. Contactul cu el a fost în mare măsură hotărâtor pentru profilul meu spiritual în curs de formare; dar nici o forță educativă nu e în stare să ne schimbe substanța, să facă din noi altceva decât ceea ce suntem; în general, orice posibilitate de educare are ca premisă o ființă care posedă în mod deosebit voința instinctivă și capacitatea necesară pentru selecție, asimilare și prelucrare. Goethe a spus că trebuie să fii ceva, ca să faci ceva. Dar chiar și ca să înveți ceva, într-un sens oarecum mai înalt, trebuie să fii ceva. Sarcina de a cerceta ce gen de implicație și de transformare organică a găsit în cazul meu etosul și artisticitatea lui Nietzsche, rămâne pe seama unei critici, care se socotește obligată să facă această cercetare. În orice caz a fost un gen complicat, cu o atitudine plină de dispreț față de influența de salon și de masă a filozofului, față de tot acel „renascentism” simplist, față de cultul supraomului și de esteticismul cezaro-borgian, față de toată fanfaronada rasistă și esteticianistă, care era pe atunci în vogă la mic și la mare. Tânărul de douăzeci de ani se pricepea la relativitatea „imoralismului” acelui mare moralist; când priveam spectacolul urii sale împotriva creștinismului, vedeam totodată dragostea lu frățească pentru Pascal și înțelegeam acea ură ca fiind întru totul morală, iar nu psihologică - o deosebire care părea să mi se confirme și în lupta lui epocală, din punctul de vedere al criticii civilizației, împotriva a ceea ce i-a fost până la moarte mai drag ca orice: împotriva lui Wagner. Într-un cuvânt: vedeam în Nietzsche, înainte de toate, omul care se biruie pe sine; din ceea ce spunea, nu luam ad litteram nimic, nu-i credeam aproape nimic, și tocmai această atitudine dădea dragostei pe care i-o purtam caracterul îndoit de pătimaș, îi dădeam adâncimea. Era oare să-l iau în „serios” când predica hedonismul în artă ? Când îl folosea pe Bizet ca argument împotriva lui Wagner ?Ce erau pentru mine filozoful puterii și „fiara blondă” ? Ceva aproape jenant. Idealizarea „vieții”, făcută de el pe seama spiritului, acea atitudine lirică a lui, care a avut urmări atât de penibile în gândirea germană - n-a existat decât o singură posibilitate să mi-o însușesc: doar ca ironie. E adevărat că „fiara blondă” bântuie ca o stafie și în poezia mea din tinerețe, dar este oarecum despuiată de caracterul ei bestial și n-a mai rămas nimic decât faptul că e blondă, precum și lipsa de spirit - obiect al acelei ironii erotice și al acelei confirmări conservatoare, datorită cărora spiritul în fond, după cum știa precis, s-a cheltuit atât de puțin. S-ar putea ca tansformarea personală, pe care a suferit-o Nietzsche în mine, să însemne îmburghezire. Această îmburghezire mi s-a părut și mi se pare încă și azi mai adâncă și mai vicleană decât orice beție eroico-estetică, iscată vreodată pe tărâm literar de către Nietzsche. Contactul cu opera lui Nietzsche a constituit la mine premisa unei perioade de gândire conservatoare, pe care am încheiat-o abia în timpul războiului; în cele din urmă însă m-a făcut rezistent împotriva tuturor farmecelor fals romantice, care pot proveni dintr-o evaluare inumană a raportului dintre viață și spirit, așa cum se întâmplă adeseori astăzi.
De altfel, această trăire intelectuală n-a fost o descoperire rapidă, efectuată într-o singură zi și urmată de asimilarea respectivă, ci s-a realizat oarecum în mai multe șarje și s-a repartizat pe ani de zile. Primul ei efect a fost o susceptibilitate psihologică, o clarviziune și o melancolie, a căror esență cu greu mi le pot explica azi, dar de pe urma cărora am avut atunci de suferit într-un mod de nedescris. Expresia „sila de cunoaștere” se găsește în Tonio Koger. Ea definește de fapt boala tinereții mele care, după cum cred că-mi amintesc mi-a favorizat destul de mult receptivitatea pentru filozofia lui Schopenhauer, apărută în calea mea abia după o oarecare asimilare a lui Nietzsche. A fost un fenomen sufletesc de primă mână și de neuitat - în timp ce cunoașterea lui Nietzsche ar putea fi numită mai degrabă un fenomen artistico-spiritual. Mie mi s-a întâmplat cu aceste cărți cam așa cum am arătat că i s-a întâmplat eroului meu Thomas Buddenbrook cu volumul Schopenhauer, pe care îl găsește în sertarul mesei din grădină: ediția Brockhaus a fost o achiziție făcută ocazional, de la un librar, mai mult de dragul plăcerii de a poseda opera, decât pentru a o studia, așa încât ani de zile volumele păziseră raftul netăiate. Dar a sosit și ceasul să le citesc și atunci le-am citit, timp de multe zile și nopți, așa cum nu citește omul decât o dată. M-am simțit copleșit, antuziasmat; la aceasta a contribuit într-o măsură însemnată satisfacția pricinuită de puternica negare și condamnare etico-spirituală a lumii și a vieții, într-un sistem de gândire, a cărui muzicalitate simfonică m-a solicitat până în adâncul ființei mele. Esența ei însă a fost o beție metafizică, aflată în strânsă legătură cu sexualitatea, izbucnită târziu și violent (vorbesc despre vremea când aveam vreo 20 de ani) și de natură mai degrabă mistico-pasională, decât pur filozofică. Nu mă preocupa „înțelepciunea”, nici doctrina conversiunii voinței în har - acel apendice budisto-ascetic, pe care îl priveam de pe o poziție pur polemico-critică față de viață; ceea ce mă fermecase într-un modsenzorial-hipersenzual era elementul erotico-mistico-unitar al acestei filozofii, care determinase și muzica lui Tristan, câtuși de puțin ascetică, - și dacă sinuciderea îmi era atunci, din punctul de vedere senzorial, foarte aproape, îmi era tocmai pentru că înțelesesem că n-ar fi de fel un act de „înțelepciune”. Sfinte și dureroase confuzii ale tinereții ! Printr-un fericit conscurs de împrejurări, mi s-a oferit numaidecât posibilitatea de a introduce experiența mea superburgheză în cartea mea burgheză aproape terminată, unde avea să servească spre a-l pregăti pe Thomas Buddenbrook pentru moarte.
Romanul a fost gata la limita dintre veacuri, după o muncă, adeseori întreruptă, de doi ani și jumătate. Manuscrisul i l-am trimis lui Fischer, de care mă simțeam legat de când cu Micul domn Friedemann. Mai știu și azi cum l-am împachetat: cu atâta neîndemnare, încât m-am picat cu ceara de sigilii pe mână și m-am ales cu o bășică îngrozitoare, care m-a chinuit timp îndelungat. Manuscrisul avea o formă imposibilă. Fiind scris pe ambele fețe ale hârtiei - inițial avusesem de gând să-l transcriu, dar mai târziu renunțasem, deoarece se lungise cu mult peste amploarea plănuită - făcea o impresie înșelătoare în ceea ce privește întinderea romanului, cerând totodată un mare efort lectorului și zețarului. Tocmai pentru că nu aveam decât acest prim și unic exemplar scris de mână, m-am hotărât să fac o asigurare poștală, așa încât pe pachet, pe lângă indicarea conținutului: „Manuscris”, am declarat și o valoare; cred că am scris „1000 mărci”. Funcționarul de la ghișeu a zâmbit.
În românește de H.R. Radian
Când eram încă la Palestrina începusem, după o asiduă muncă pregătitoare, să scriu Buddenbrooks. Fără să cred prea mult în perspectivele practice ale proiectului, cu acea răbdare pe care mi-o dădea încetineala mea firească și cu un sânge rece căruia ar fi mai just să i se spună nervozitate stăpânită, am continuat povestirea și pe via Torre Argentina și, când m-am înapoiat, totuși, la Munchen, după o lipsă de aproximativ un an, am luat cu mine un manuscris îngrijorător de voluminos. Am locuit la început la mama, iar apoi în mici garsoniere pe care le-am mobilat în parte din inventarul familiei și în parte din posibilități proprii. Cu manuscrisul Buddenbrooks deschis pe masa mea extensibilă, îmbrăcată solemn în stofă verde, îmi petreceam zile întregi stând în genunchi și vopsind cu lac roșu niște fotolii de răchită, cumpărate în stare brută. O astfel de locuință boemă este descrisă în nuvela Șifonierul, pe care am scris-o pe „strada Pieței” din Schwabing și care a văzut pentru prima dată lumina tiparului tot în Neue Deutsche Rundschau.
Korfiz Holm, un tânăr originar dintr-o țară baltică, pe care îl cunoscusem și cu care mă împrietenisem la Lubeck, unde absolvise liceul, făcea parte pe atunci din personalul editurii Langen; patronul editurii, urmărit pentru crimă de lezmajestate, trăia în străinătate, ca și Wedekind (autor dramatic german). Cu prilejul unei întâlniri, Holm m-a angajat de pe stradă, cu un salariu lunar de 100 mărci, pentru redacția revistei „Simplicissimus” ( revistă satirică ilustrată, cu tendințe liberale) și timp de vreun an de zile, până ce Langen a desființat de la Paris postul, am lucrat în birourile elegante de pe strada Schack, în calitate de lector și corector, având mai cu seamă sarcina de-a face prima triere a nuvelelor sosite în manuscris și de-a lua de la instanța superioară, anume de la dr. Geheeb, fratele pedagogului de învățământ sătesc, hotărârea definitivă cu privire la propunerile mele. Iubeam revista, o pusesem din capul locului cu mult mai presus de „Jugend”, revista lui Georg Hirth, a cărei voiciune îmi părea filistină, și fusesem foarte fericit când încă în două dintre primele ei numere mi s-a tipărit o povestire mai veche a mea, Voința de a fi fericit, pentru care tânărul Jakob Wassermann mi-a înmânat personal onorariul în aur. Fratele meu și cu mine anticipaserăm, într-o anumită măsură, spiritul revistei create de Langen, caricaturistica ei literară și umorul ei pesimisto-fantastic, într-un album ilustrat, pe care îl confecționasem cu o deosebită sârguință la Palestrina și pe care îl dăruisem, în mod cu totul nepotrivit, surorii noastre mai mici, cu prilejul confirmării. Câteva desene de o comică naivitate, din acel album, făcute de mine, au fost publicate când am împlinit cincizeci de ani.
Așadar, relațiile mele cu extraordinara revistă umoristică nu erau lipsite de legitimitate interioară. În timp ce dădeam ajutor în redacție, rămăsesem colaborator direct. Mai multe schițe ale mele, ca de pildă Drumul spre cimitir, precum și unele pe care nu le-am inclus în Operele mele complete, acolo au apărut pentru prima dată, ba chiar și o poezie de Crăciun. Drumul spre cimitir s-a bucurat de aprecierea deosebită a lui Ludwig Thoma, care începuse să aibă pe atunci relații strânse cu Simplicissimus și cu editura respectivă. Și mai mare succes a avut la Langen și la ai lui studiul foarte subiectiv, Ceas greu, pe care l-am scris cu ocazia centenarului morții lui Schiller pentru Simplicissimus. Pe mine m-a mirat și m-a mișcat văzând cu ce manifestare caldă și serioasă apreciere a salutat poetul popular din Bavaria superioară această mică lucrare a confratelui său mai tânăr și cu o structură atât de diferită de a sa. La rândul meu, i-am admirat și iubit din toată inima Povestirile golănești și scrisorile lui Filser (titlul exact: Corespondența lui Iosef Filser - una din operele lui Ludwig Thoma). Îmi petreceam din când în când serile la barul Odeon, cu el și cu alți oameni de la Simplicissimus: Geheeb, Th.Th. Heine, Thony, Reznicek etc. De cele mai multe ori, Thoma adormea cu pipa rece în gură.
Spuneam că relațiile mele cu acest cerc îndrăzneț și cu adevărat artistic, cel mai bun „Munchen” care a existat vreodată, fuseseră legitime. Totuși acolo nu luase parte decât un fragment al ființei mele, căci pe lângă activitatea mea redacțională, pentru care mi se mobilase somptuos o cameră separată cu un birou superb, mai eram absorbit de principala mea preocupare personală: lucram la Buddenbrooks. Această muncă a satisfăcut din nou, ea singură, sârguința mea înnăscută, după ce m părăsit grupul Langen. Acasă la mama, citeam uneori din manuscris în fața fraților, a surorilor și a unor prieteni ai familiei. Era o distracție familiară, ca oricare alta; toți cei de față râdeau și, dacă nu mă înșel, părerea generală era că vasta lucrare la care munceam cu îndărătnicie este o distracție particulară, cu prea puține șanse de publicare și în cel mai bun caz un exercițiu de digitație artistică mai amplu. Mi-e foarte greu să spun dacă eu însumi aveam altă părere.
În epoca aceea eram prieten bun cu doi tineri din cercul de tineret al surorilor mele, fiii pictorului E...(Karl Ehrenberg) din Dresda, profesor la Academia de arte plastice. Afecțiunea mea pentru cel tânăr dintre ei, Paul, care era tot pictor, pe atunci student și elev al celebrului pictor animalier Zugel și care, în afară de aceasta, mai și cânta foarte bine la vioară, a fost oarecum ca o reînviere a simțămintelormele pentru fostul coleg de școală blond, decedat de tânăr, dar, datorită unei afinități spirituale mai mari, această prietenie a fost mult mai fericită. Karl, cel mai mare dintre ei, de meserie muzician și compozitor, este astăzi profesor de conservator la Colonia. În timp ce fratele lui îmi făcea portretul, el ne cânta Tristan, în maniera lui, admirabil de închegată și de armonioasă. Executam împreună trio-urile lui - căci și eu mă cam pricepeam la vioară - ne plimbam cu bicicleta, ne duceam împreună, în timpul carnavalului, la „Balurile țărănești” din Schwabing, și petreceam adeseori, la mine sau la ei, cele mai plăcute și mai intime seri, cu prilejul cinei luate în trei. Lor aveam să le mulțumesc că am știut ce înseamnă prietenia, de care altminteri n-aș fi avut parte aproape niciodată. Cu o rafinată candoare s-au priceput să-mi spulbere melancolia, sfiala și susceptibilitatea, considerându-le pur și simplu drept însușiri pozitive, fenomene însoțitoare ale unor talente pe care le prețuiau. A fost o epocă fericită.
În anii aceia eram un biciclist atât de pătimaș, încât nu mergeam aproape nici un pas pe jos; chiar când ploua cu găleata, îmi făceam toate drumurile călare pe vehicul, cu galoși și cu pelerină de loden. O duceam pe umeri trei etaje, până sus, în locuința mea, unde își avea locul ei în bucătărie. Înainte de prânz, după lucru, obișnuiam s-o curăț, după ce o puneam pe șa, cu roțile în sus. O a doua treabă, înainte de a mă bărbieri și a pleca în oraș cu bicicleta, ca să iau masa, consta în curățirea sobiței mele cu petrol. O menajeră îmi deretica apartamentul, în timp ce eu luam masa, meniu fix de 1 marcă și 20. În după-amiezile de vară plecam cu bicicleta în pădurea Schleissheim, cu o carte atârnată de ghidon. Cina mi-o procuram de la un magazin alimentar din Schwabing; la cină beam ceai sau extract Liebig (un concentrat alimentar) în soluție.
Relații de simpatie mă legau de romancierul și nuvelistul Kurt Martens; acestei prietenii, a cărei inițiativă o luase el, îi păstrează o amintire vie, în autobiografia sa. Kurt Martens este unul dintre puținii oameni - atât de puțini încât pot fi numărați pe degetele unei singure mâini - cu care, în decursul vieții mele, m-am tutuit.
Venea pe la mine și desenatorul Markus Behmer, care aprecia în mod deosebit una dintre nuvelele mele scurte, Șifonierul. Mai venea și Arthur Holitscher - al cărui roman Fântâna otrăvită îl susținusem, ca lector, la Langen - și făceam muzică împreună. Lui și lui Martens le-am citit din Buddenbrooks și - în timp ce estetului și viitorului comunist Holitscher spiritul burghez al scrisului meu nu-i spunea aproape nimic, Martens a manifestat o adeziune uimitoare, pentru care i-am rămas recunoscător toată viața. Tot prin el l-am cunoscut pe Hans von Weber, vărul lui, editorul și redactorul revistei Zwiebel fisch, precum și pe Alfred Kubin, a cărui grafică sinistră și lascivă m-a impresionat puternic și care mai târziu a executat desenul melancolico-grotesc pentru coperta primei ediții a nuvelelor Tristan.
*
N-am amintit nimic despre evenimentele care, în copilărie și în adolescență, au contribuit la formarea mea intelectuală, nici despre impresia de neșters pe care mi-au făcut-o basmele lui Andersen, nici despre acele seri, în care o ascultam atenți pe mama, când citea cu glas tare din Stromtid de Reuter (sau cânta din gură și se acompania la pian), nici despre divinizarea lui Heine, în vremea în care am scris primele mele poezii, nici despre ceasurile tihnite, dar însuflețite, pe care le petreceam după școală citindu-l pe Schiller, având în față o farfurie plină de sandvișuri. Dar nu vreau să trec aici complet cu vederea impresiile adânci și hotărâtoare, lăsate de anumite lecturi din anii până la care am ajuns, - și anume: contactul cu Nietzsche și cu Schopenhauer. Fără îndoială, influența spirituală și stilistică a lui Nietzsche este vizibilă chiar în primele mele încercări de proză publicate. În Considerațiile unui apolitic am vorbit despre relațiile mele cu acest complex plin de farmec și le-am determinat condițiile și limitele personale. Contactul cu el a fost în mare măsură hotărâtor pentru profilul meu spiritual în curs de formare; dar nici o forță educativă nu e în stare să ne schimbe substanța, să facă din noi altceva decât ceea ce suntem; în general, orice posibilitate de educare are ca premisă o ființă care posedă în mod deosebit voința instinctivă și capacitatea necesară pentru selecție, asimilare și prelucrare. Goethe a spus că trebuie să fii ceva, ca să faci ceva. Dar chiar și ca să înveți ceva, într-un sens oarecum mai înalt, trebuie să fii ceva. Sarcina de a cerceta ce gen de implicație și de transformare organică a găsit în cazul meu etosul și artisticitatea lui Nietzsche, rămâne pe seama unei critici, care se socotește obligată să facă această cercetare. În orice caz a fost un gen complicat, cu o atitudine plină de dispreț față de influența de salon și de masă a filozofului, față de tot acel „renascentism” simplist, față de cultul supraomului și de esteticismul cezaro-borgian, față de toată fanfaronada rasistă și esteticianistă, care era pe atunci în vogă la mic și la mare. Tânărul de douăzeci de ani se pricepea la relativitatea „imoralismului” acelui mare moralist; când priveam spectacolul urii sale împotriva creștinismului, vedeam totodată dragostea lu frățească pentru Pascal și înțelegeam acea ură ca fiind întru totul morală, iar nu psihologică - o deosebire care părea să mi se confirme și în lupta lui epocală, din punctul de vedere al criticii civilizației, împotriva a ceea ce i-a fost până la moarte mai drag ca orice: împotriva lui Wagner. Într-un cuvânt: vedeam în Nietzsche, înainte de toate, omul care se biruie pe sine; din ceea ce spunea, nu luam ad litteram nimic, nu-i credeam aproape nimic, și tocmai această atitudine dădea dragostei pe care i-o purtam caracterul îndoit de pătimaș, îi dădeam adâncimea. Era oare să-l iau în „serios” când predica hedonismul în artă ? Când îl folosea pe Bizet ca argument împotriva lui Wagner ?Ce erau pentru mine filozoful puterii și „fiara blondă” ? Ceva aproape jenant. Idealizarea „vieții”, făcută de el pe seama spiritului, acea atitudine lirică a lui, care a avut urmări atât de penibile în gândirea germană - n-a existat decât o singură posibilitate să mi-o însușesc: doar ca ironie. E adevărat că „fiara blondă” bântuie ca o stafie și în poezia mea din tinerețe, dar este oarecum despuiată de caracterul ei bestial și n-a mai rămas nimic decât faptul că e blondă, precum și lipsa de spirit - obiect al acelei ironii erotice și al acelei confirmări conservatoare, datorită cărora spiritul în fond, după cum știa precis, s-a cheltuit atât de puțin. S-ar putea ca tansformarea personală, pe care a suferit-o Nietzsche în mine, să însemne îmburghezire. Această îmburghezire mi s-a părut și mi se pare încă și azi mai adâncă și mai vicleană decât orice beție eroico-estetică, iscată vreodată pe tărâm literar de către Nietzsche. Contactul cu opera lui Nietzsche a constituit la mine premisa unei perioade de gândire conservatoare, pe care am încheiat-o abia în timpul războiului; în cele din urmă însă m-a făcut rezistent împotriva tuturor farmecelor fals romantice, care pot proveni dintr-o evaluare inumană a raportului dintre viață și spirit, așa cum se întâmplă adeseori astăzi.
De altfel, această trăire intelectuală n-a fost o descoperire rapidă, efectuată într-o singură zi și urmată de asimilarea respectivă, ci s-a realizat oarecum în mai multe șarje și s-a repartizat pe ani de zile. Primul ei efect a fost o susceptibilitate psihologică, o clarviziune și o melancolie, a căror esență cu greu mi le pot explica azi, dar de pe urma cărora am avut atunci de suferit într-un mod de nedescris. Expresia „sila de cunoaștere” se găsește în Tonio Koger. Ea definește de fapt boala tinereții mele care, după cum cred că-mi amintesc mi-a favorizat destul de mult receptivitatea pentru filozofia lui Schopenhauer, apărută în calea mea abia după o oarecare asimilare a lui Nietzsche. A fost un fenomen sufletesc de primă mână și de neuitat - în timp ce cunoașterea lui Nietzsche ar putea fi numită mai degrabă un fenomen artistico-spiritual. Mie mi s-a întâmplat cu aceste cărți cam așa cum am arătat că i s-a întâmplat eroului meu Thomas Buddenbrook cu volumul Schopenhauer, pe care îl găsește în sertarul mesei din grădină: ediția Brockhaus a fost o achiziție făcută ocazional, de la un librar, mai mult de dragul plăcerii de a poseda opera, decât pentru a o studia, așa încât ani de zile volumele păziseră raftul netăiate. Dar a sosit și ceasul să le citesc și atunci le-am citit, timp de multe zile și nopți, așa cum nu citește omul decât o dată. M-am simțit copleșit, antuziasmat; la aceasta a contribuit într-o măsură însemnată satisfacția pricinuită de puternica negare și condamnare etico-spirituală a lumii și a vieții, într-un sistem de gândire, a cărui muzicalitate simfonică m-a solicitat până în adâncul ființei mele. Esența ei însă a fost o beție metafizică, aflată în strânsă legătură cu sexualitatea, izbucnită târziu și violent (vorbesc despre vremea când aveam vreo 20 de ani) și de natură mai degrabă mistico-pasională, decât pur filozofică. Nu mă preocupa „înțelepciunea”, nici doctrina conversiunii voinței în har - acel apendice budisto-ascetic, pe care îl priveam de pe o poziție pur polemico-critică față de viață; ceea ce mă fermecase într-un modsenzorial-hipersenzual era elementul erotico-mistico-unitar al acestei filozofii, care determinase și muzica lui Tristan, câtuși de puțin ascetică, - și dacă sinuciderea îmi era atunci, din punctul de vedere senzorial, foarte aproape, îmi era tocmai pentru că înțelesesem că n-ar fi de fel un act de „înțelepciune”. Sfinte și dureroase confuzii ale tinereții ! Printr-un fericit conscurs de împrejurări, mi s-a oferit numaidecât posibilitatea de a introduce experiența mea superburgheză în cartea mea burgheză aproape terminată, unde avea să servească spre a-l pregăti pe Thomas Buddenbrook pentru moarte.
Romanul a fost gata la limita dintre veacuri, după o muncă, adeseori întreruptă, de doi ani și jumătate. Manuscrisul i l-am trimis lui Fischer, de care mă simțeam legat de când cu Micul domn Friedemann. Mai știu și azi cum l-am împachetat: cu atâta neîndemnare, încât m-am picat cu ceara de sigilii pe mână și m-am ales cu o bășică îngrozitoare, care m-a chinuit timp îndelungat. Manuscrisul avea o formă imposibilă. Fiind scris pe ambele fețe ale hârtiei - inițial avusesem de gând să-l transcriu, dar mai târziu renunțasem, deoarece se lungise cu mult peste amploarea plănuită - făcea o impresie înșelătoare în ceea ce privește întinderea romanului, cerând totodată un mare efort lectorului și zețarului. Tocmai pentru că nu aveam decât acest prim și unic exemplar scris de mână, m-am hotărât să fac o asigurare poștală, așa încât pe pachet, pe lângă indicarea conținutului: „Manuscris”, am declarat și o valoare; cred că am scris „1000 mărci”. Funcționarul de la ghișeu a zâmbit.
În românește de H.R. Radian
Thomas Mann cu soția sa, Katia, fiica sa Erika la sosireaas în New York,
September 1939. Photograph: Bettmann/Corbis
- va continua -
September 1939. Photograph: Bettmann/Corbis
- va continua -
