luni, 1 august 2011

CÂNTECUL CIDULUI (Cantar de Mio Cid)






Acest poem epic evocând faptele eroului spaniol intrat în legendă Rodrigo sau Ruy Diaz de Bivar (1026 sau 1040 - 1099), numit Cid Campeador (din cuvântul arab ”sayyid” sau ”sidi”, care înseamnă ”conducător”) pare a fi compus în jurul anului 1140.

Cidul, ale cărui victorii asupra maurilor sunt descrise pe larg, cere dreptate regelui Alfons al VI-lea împotriva lui Don Fernando și Don Diego, ”infanții de Carrion”, care, căsătoriți fiind cu Sola și Elvira, fiicele lui Rodrigo și ale Ximenei, le-au părăsit într-un mod jignitor.



Dar în timp ce regele judecă la Toledo acest caz, se prezintă doi cavaleri necunoscuți care cer mâna fiicelor Cidului pentru prințul de Navara și pentru prințul de Aragon.






DESPĂRȚIREA DE FAMILIE

                    versurile 262 - 248

Sosi Donia Himena cu fiicele-mpreună
Și fiecare-n brațe de o doică purtată
Donia Himena-și plecă genunchii-n fața lui
Din ochi plângând, ea vrea să îi sărute mâna:
Slăvit să fii, stăpâne, născut în ceasul bun,
Ce pentru rele pâre gonit-ai fost din țară.
O !Cid a cărui cinste e fără țărmuire
Cu mine-ți stau în față copilele amândouă
(Ce sunt acuma ele în fragedă pruncie)
Și doicile-mpreună ce mie îmi slujesc.
Eu văd că ești pe cale acuma să pornești
De mine încă-n viață voiești să te desparți,
Pe sfânta Cuvioasă un sfat aș vrea să-mi dai.
Cinstitul Cid cuprinse cu brațele amândouă
copilele la pieptu-i: le strânse deodată,
la inimă le strânse căci le iubea prea mult,
Din ochii lui plângea în timp ce suspina:
”Da, Donia Himena, soția mea cea bună
Pe care o iubesc ca inima-mi din piept:
Știu că ne despărțim în viață fiind încă,
Eu voi pleca și tu rămâne-vei aici.
Slăvit să fie Domnul, Slăvită fii Fecioară
Că soți fetelor mele eu însumi le-alesei
Și că mai am norocul să mai mă aflu în viață,
Pe tine scumpă doamnă să pot să te slujesc.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -







              
versurile 366 - 382

Când terminară ruga, sfârșită fu și slujba,
Sfântul lăcaș lăsară; cu gândul de-a porni
Se îndreptă Mio Cid să-și ia bunul rămas
De la Himena care, vrând să-i sărute mâna,
Plângea în disperare nemaiștiind ce face,
Mio Cid privi din nou acum înspre copile:
”Vă las lui Dumnezeu, Cerescul vostru tată,
Plecăm și nu se știe de ne-om mai întâlni”.
Plângea amar, cum poate nicicând n-o mai făcuse,
Nu se puteau desparte, ca unghia de carne.
Mio Cid cu ai săi vasali plecarea hotărâră,
Toți stau în așteptare privind la cei din urmă.
Minaya Albar Fanez, văzând aceasta spuse:
”Cid, unde ți-i tăria, tu-n ceas prea bun născut ?
Să ne gândim la drum și să lăsăm acestea
Căci orice întristări în bucurii se schimbă
Sufletu-i de la Domnul, și scăparea el ne e.”

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

           
versurile 391 - 392

Pe cai încălecară cu gândul de plecare
Venise ora în care să iasă din regat.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu