miercuri, 17 august 2011

PIERRE CORNEILLE -1606 - 1684




Dramaturg francez, creator al  tragediei clasice franceze.

Opere importante: Cidul, Horațiu, Oedip, Medeea, 3 Discursuri despre poemul dramatic, Attila, Moartea lui Pompei.



Scrie și discursuri (am precizat mai sus) în care își expune principiile sale estetice dramatice, în care subliniază structura poemului dramatic și importanța regulii celor trei unități.

El susține că tragedia cere pentru subiectul ei o acțiune ”măreață, serioasă, extraordinară” și că izvorul ei trebuie căutat în istorie sau legendă.

Patosul eroic al tragediilor lui Corneille rezultă din conflictul între rațiune și pasiune.









CIDUL (Le Cid) - 1636

Este capodopera lui Corneille și se inspiră din legenda Cidului, constituită prin sec. al XII-lea, cu privire la luptele spaniolilor cu maurii.

Conflictul psihologic între pasiune și onoare îl trăiesc eroii: Chimene, fiica lui Don Gomez, care-l iubește pe Don Rodrigue, fiul lui Don Diegue, preceptorul fiului regelui.




Intr-o dispută, Don Gomez, îl pălmuiește pe Don Diegue.

Acesta fiind prea bătrân pentru a-și răzbuna prin luptă jignirea suferită.

Rodrigue este acela care-l provoacă pe Don Gomez la duel.

Rodrigue îl ucide pe conte și își oferă viața Chimene-ei, care, sub impulsul legilor onoarei, cere pedeapsa vinovatului.

Fragmentul de mai jos este elocvent pentru zbuciumul sufletesc al personajelor și pentru idealul moral pe care-l slujesc.






ACTUL  III
Scena IV



Ximena

Rodrig, ah, ai dreptate, cu toată vrăjmășia
Nu pot blama pe-acela ce-și face datoria,
Și-n chinurile mele ce-asupră-ți se răsfrâng
Eu nu te-acuz pe tine; pe mine mă deplâng;
Știu ce se cheamă cinste și cum înflăcărează
Asemenea insultă o inimă vitează.
Tu n-ai făcut firește, decât ce se cădea,
Dar mi-arătași de-asemeni și datoria mea,
Funesta-ți vitejie mi-arată prin avântu-i
Cun îți răzbuni un tată și-onoarea cum ți-o mântui.
Aceeași râvnă cată la rândul meu să pun
Onoarea să mi-o mântui, pe tata să-l răzbun.
Aceasta, vai, mă face să fiu nemângâiată !
O altă mână dacă m-ar fi lipsit de tată,
Găseam, ah, în norocul dorit de-a te vedea
Unica alinare ce-i mai puteam avea;
Și-aș fi simțit un farmec în jalea mea cumplită
Să-mi zvinți aceste lacrimi cu mâna ta iubită.
Ci caut a te pierde cum l-am pierdut pe el,
Această despărțire mă zbuciumă la fel;
Cumplita datorie ce inima mi-o rumpe,
Mă-mpinge la jertfirea vieții tale scumpe,
Căci oricât țin la tine, Rodrig nu aștepta
Să simt o lașă milă față de crima ta.
Și-oricât iubirea noastră ar vrea să mă reție,
Vor ști să dau dovadă de-aceeași bărbăție;
Ca să fii demn de mine, tu n-ai dat îndărăt,
La rândul meu vreau demnă, de tine să m-arăt.


Don Rodrigo

Nu pregeta atuncea să faci ce ești datoare
Spre-a împlini o jertfă atât de-nălțătoare !
Mândria ta îmi cere viața - vin'și-o ia !
Osânda-mi va fi dulce și dulce moartea mea !
S-aștepți până ce legea își va rosti sentința,
E să-mi întârzii moartea și ție biruința.
Prea fericit muri-voi, răpus de brațul tău.


Ximena

Taci, dacă-ți sunt dușmană, nu vreau să-ți fiu călău,
Eu să-ți ridic viața, e cu putință oare ?
Dator ești să ți-o aperi, s-o cer eu sunt datoare.
Dar între noi e altul judecător suprem,
Și eu am numai dreptul în fața-i să te chem.


Don Rodrigo

oricât iubirea noastră ar vrea să te reție
Vei da și tu dovadă de-aceeași bărbăție.
Căci răzbunând un tată alt braț dacă-mprumuți
Ximena mea, mă crede, înseamnă să mă cruți,
Cum brațul meu el singur mi-a răzbunat onoarea,
Al tău să-ți dobândească la rându-i răzbunarea !



Rodrigo dă dovezi de eroism, când maurii atacă Sevilla, conducând spre victorie armata regelui.

Chimene află știrea falsă a uciderii lui Rodrigo.

Regele îl felicită pe eroul revenit din bătălie și-i cere să relateze desfășurarea luptei.



ACTUL  IV

SCENA  III

Don Rodrigo


sub mine-naintează
Ast pâlc, purtând pe frunte a bărbăției rază,
Eram cinci sute numai, dar până am venit
În port, ca prin minune, trei mii ne-am pomenit,
Așa de mult a noastră semeață-nfățișare
Redeștepta curajul în gloatele fugare !
Ascund îndată două treimi, cum am sosit,
În vasele pe care acolo le-am găsit,
Și restul cetei care creștea din clipă-n clipă,
Arzând de nerăbdare în juru-mi se-nfiripă,
Se culcă jos, și-n paza celei mai mari tăceri
Petrece-o bună parte a minunatei seri.
Din ordinul meu straja se face nevăzută
La rândul ei, și planul ea astfel mi-l ajută
Și plin de îndrăzneală eu mă prefac că am
Din partea voastră, sire, lozinca ce-o dădeam...
Sub palida lumină ce picură din stele
Spre noi, din flux aduse, vin treizeci de vintrele;
Le saltă apa-n spume și cu-n obștesc avânt
Și maurii și marea îm port acuma sunt.
Noi îi lăsăm să treacă; în pace tot le pare,
Și de tăcerea noastră vicleană amăgiți
Nici nu le vine-a crede că sunt primejduiți.
La țărm trag, ancorează, coboară și se-ndreaptă
Netemători, de-a valma, în cursa ce-i așteapă.
Noi năvălim atuncea c-un chiotit prelung
Și strigătele noastre până la cer ajung.
La răcnetul năvalei răspund cei din corăbii
Și maurii-și pierd capul împresurați de săbii.
De-o groază fără margini cuprinși, dau înapoi:
Ei alergau la pradă și întâlnind război
Pierduți se cred'nainte ca lupta să înceapă:
Îi prididim pe țărmuri, îi prididim în apă
Răzbindu-i fără preget în groaznic vălmășug
Și nu apucă bine să-nchege un șirag,
Că până să se așeze în linie de bătaie
Noi facem sânge maur să gâgâie-n șiroaie !
Dar principii lor totuși să-i strângă reușesc,
Curajul lor renaște și-acum se rânduiesc;
Văzând că fără luptă sunt osândiți pierzării
Într-înșii se deșteaptă curajul disperării:
Se-opresc pe loc și drumul acuma li-l închid,
Făcând în contra noastră din iatagane-un zid.
Și apa, și uscatul, și flota, schela toată
Se schimbă-ntr-o imensă arenă-nsângerată,
Pe care duhul morții se-ntinde-atotstăpân...







Chimene cere pedepsirea eroului care s-a întors victorios la curte.

Cel ce va învinge în duelul pentru care se oferă Don Sancho, administratorul Chimene-ei, îi va fi soț.

Victoria îi revine lui Don Rodrigue.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu