miercuri, 31 august 2011

VOLTAIRE 1694 - 1778





François-Marie Arouet

Gânditor și scriitor fecund, spirit strălucit al vremii sale, Voltaire s-a afirmat, prin atitudinea sa polemică, împotriva feudalității și obscurantismului, prin screrile sale în domenii diverse: epopee (Henriada), tragedie (Zaire, Alzire, Merope), istorie (Secolul lui Ludovic al XIV-lea), filozofie (Scrisori filozofice), povestiri (Zadig sau destinul, Micromegas, Naivul).









CANDID  SAU OPTIMISMUL
(Candide ou l'optimisme)

                1759

Este un roman filozofic în care Voltaire polemizează cu doctrina optimistă a lui Christian Wolff, discipolul lui Leibniz, care afirmă că ”totul e bine în cea mai bună dintre lumile posibile”.

Această concepție este reprezentată în roman de personajul Pangloss, perceptorul tânărului Candid.

Când însă Candid este gonit din castelul baronului, protectorul său, fiindcă acesta îl surprinsese cu fiica sa, Cunegonde, tânărul descoperă lipsa de adevăr a învățăturilor pe care i le dăduse Panglos.

Însoțit de Panglos (care, în ciuda evidenței, nu renunță la ideile sale) și, mai târziu, de Martin și Cacambo, Candid cutreieră Europa, America și Asia, suferind cele mai mari nenorociri și constatând că răul predomină asupra binelui, până când este învățat că singura soluție este să se izoleze de frământări și să-și ”cultive grădina ”.

Am ales fragmentul cu aventurile prin care trec Candid și prietenul său Cacambo în Eldorado - fragment în care Voltaire scoate în evidență, prin intermediul unei utopii caracteristice epocii luminilor, idealul de organizare socială al iluminiștilor.





 Voltaire - Manuscris


          CAPITOLUL  XVIII



CE-AU VĂZUT ÎN ELDORADO




Cacambo începu să-l întrebe pe hangiu tot felul de lucruri, dar acesta îi spuse:

- Eu nu prea știu mare lucru și nici n-am nevoie fiindcă îmi merge foarte bine și așa; este însă aici un bătrân care a fost pe vremuri la Curte și e omul cel mai învățat din țară și totodată foarte prietenos.

Îl duse pe Cacambo la bătrânul acela. Candid acum nu mai juca decât un rol secundar și își însoțea valetul. Intrară într-o casă foarte simplă, fiindcă ușa era numai din argint și lambriurile odăilor nu erau decât de aur dar lucrate cu atâta gust că nici cele mai bogate lambriuri nu le-ar fi întrecut. Vestibulul nu era încrustat decât doar cu rubine și smaralde, dar felul în care erau orânduite toate cumpănea tocmai bine această nemaipomenită simplicitate.

Bătrânul primi pe cei doi străini șezând pe o sofa cu saltelele de puf de colibri și îi cinsti cu licori în pahare de diamant, după aceea le răspunse astfel la ceea ce voiau să afle:

- Am o sută șaptezeci și doi de ani și am auzit de la tata, scutier al regelui, despre următoarele revoluții care s-au întâmplat în Peru și la care a fost și el martor. Țara în care suntem este vechea patrie a incașilor cre au avut neprevederea să iasă din ținuturile lor și să supună o parte din lume, dar care au fost doborâți de spanioli.

Regii din familia lor care au rămas în țara de baștină au fost mai înțelepți: au poruncit, cu consimțământul națiunii, ca nici un locuitor să nu mai iasă niciodată din țărișoara noastră; în acest chip am putut să ne păstrăm inocența și fericirea. Spaniolii n-au știut niciodată prea bine ce-i cu țara asta și i-au zis Eldorado (Țara de Aur în spaniolă), și un englez pe care îl chema Raleigh (Walter Raleigh 1552 - 1618 poet, diplomat și navigator englez) chiar și a ajuns, acum vreo sută de ani, până pe aproape, dar cum suntem înconjurați de stânci și de prăpăstii greu de trecut,  am scăpat până azi de lăcomia națiunilor Europei care sunt, nu știu de ce, foarte ahtiate după pietrele și după pământul nostru, în așa hal încât ar fi în stare să ne ucidă pe toți.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Candid la toate aceste vorbe se minuna grozav și se gândea:”Asta nu seamănă deloc cu ceea ce se întâmpla în Westfalia și în castelul domnului baron; dacă prietenul nostru Panglos ar fi fost în Eldorado, n-ar mai fi spus că Thunderten-tronckh era tot ce poate fi mai bun pe lume; asta înseamnă că trebuie numaidecât să călătorești și să vezi lumea”.

După ce au stat pe îndelete de vorbă, bătrânul puse să înhame o caleașcă cu șase berbeci și dădu călătorilor doisprezece slujitori ca să-i conducă la Curte.

- Să mă iertați, le spuse el, cî din cauza vârstei mele trebuie să mă lipsesc de cinstea de-a vă însoți. Regele o să vă primească în așa fel, încât n-o să fiți nemulțumiți și veți fi îngăduitori cu obiceiurile țării dacă unele din ele n-au să vă placă.

Candid și Cacambo se urcară în caleașcă. Cei șase berbeci zburau, nu  altceva, și nici patru ceasuri n-au trecut și au ajuns la palatul regelui, care era așezat la un capăt al capitalei. Portalul era înalt de două sute douăzeci de coți și lat de o sută; e cu neputință de spus din ce materie era făcut. Chiar numai de-aici se vede superioritatea nemaipomenită avea materia aceea față de pietrele și nisipul cărora noi le spunem aur și nestemate.

Douăzeci de fete frumoase din garda palatului întâmpinară pe Candid și pe Cacambo când se dădură jos din caleașcă, îi duseră la baie, apoi îi îmbrăcară în niște mantii țesute de puf de colibri; pe urmă marii  ofițeri și marile ofițere ale coroanei îi duseră la odăile majestății-sale, trecând printre două șiruri de câte o mie de muzicanți fiecare, așa cum e obiceiul pe-acolo. Când ajunseră aproape de sala tronului, Cacambo întrebă pe un mare ofițer cum trebuia să salute pe majestatea-sa: să se arunce în genunchi sau cu burta la pământ ? să-și pună mâinile pe cap sau la spate ? să sărute lespezile sălii ? în sfârșit, care era ceremonia obișnuită ?

- Obiceiul, spuse marele ofițer, este să îmbrățișezi pe rege și să-l săruți pe amândoi obrajii.

Candid și Cacambo luară de după gât pe Maiestatea sa și acesta îi pofti politicos la masă.

Până la vremea mesei se duseră prin oraș să se plimbe. Văzură edificii publice înalte până la nori, piețe împodobite cu o mulțime de coloane, fântâni cu apă limpede, fântâni cu apă roză, adică cu licori de trestie de zahăr, care curgeau necontenit în mijlocul unor piețe largi, pardosite cu un fel de pietre scumpe, ce răspândeau un miros ca de cuișoare și scorțișoară.

Candid vru să viziteze curtea de justiție și curtea supremă. I se spuse că nu există tribunale și că procese nu sunt. Întrebă dacă există închisori și i se răspunse că nu. Ceva care l-a mirat  și mai mult și i-a făcut cea mai mare plăcere a fost palatul științelor, în care văzu o galerie lungă de două mii de pași plină toată de aparate de calculat și de fizică.

După ce cutreierară astfel toată amiaza cam a mia parte din oraș,  se întoarseră la rege. Candid se așeză la masă între Maiestatea sa, valetul său Cacambo și mai multe doamne. Niciodată nu s-a mâncat ceva mai bine și nimeni n-a avut vreodată atâta haz la masă cât a avut Maiestatea sa.

Cacambo traducea lui Candid vorbele de duh ale regelui și acestea, deși traduse, rămâneau tot vorbe de duh. De multe lucruri se minunase Candid, dar de asta poate mai mult decât orice.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu