marți, 16 august 2011

RENAȘTEREA ÎN SPANIA




MIGUEL DE CERVANTES SAAVEDRA

          1547 - 1616

Cel mai mare scriitor spaniol s-a născut într-o familie de origine nobilă, dar săracă.

Întrerupându-și studiile universitare, Cervantes s-a înrolat în armată participând la bătălia navală de la Lepanto împotriva turcilor.

Întorcându-se din această bătălie, în care își pierduse brațul stâng, Cervantes a fost capturat de corsari mauri și ținut timp de cinci ani în captivitate la Alger.

Întors în Spania devine perceptor de biruri, este întemnițat câteva luni, experiențe care îl vor inspira în opera sa.

Creația sa literară cuprinde tragedii (Numancia), comedii, romanul pastoral Galateea, volumul Nuvele exemplare dar mai ales Don Quijote.

In ultimii nouă ani ai vieții sale și-a consolidat foarte mult reputația de mare scriitor și contribuția sa la dezvoltarea limbii spaniole este atât de mare încât nu de puține ori, vorbindu-se despre limba spaniolă se spune și ”Limba lui Cervantes”.

A murit la Madrid la 23 aprilie 1616 în aceeași zi și an cu Shakespeare - și în cinstea acestor colosali scriitori ai umanității, UNESCO a decis ca ziua de 23 aprilie să fie declarată ZIUA INTERNAȚIONALĂ A CĂRȚII.










ISCUSITUL HIDALGO DON QUIJOTE

DE LA MANCHA

(El Ingenioso hidalgo Don Quijote
de la Mancha)

                   1605 - 1615

Romanul, capodoperă a literaturii universale, a fost scris probabil, între 1598 și 1604. Prima sa parte a fost publicată în 1605 iar a doua în 1615.

Eroul cărții este un hidalgo, Alonso Quijano, care, influențat de lectura romanelor cavalerești, ia numele de Don Quijote și pornește, călare pe mârțoaga sa Rosinante în căutarea Dulcineii de Toboso, personificare a idealului său feminin, în realitate o simplă țărancă.

Însoțit de la un timp de scutierul săi Sancho Panza - pe atât de legat de realitate pe cât este stăpânul său de fantast -, Don Quijote trăiește o serie de aventuri: se luptă cu morile de vânt pe care le ia drept uriași și cu o turmă de oi în care vede o oștire dușmană, atacă doi călugări pe care îi consideră a fi vrăjitori care au răpit o prințesă, face în fața păstorilor elogiul vârstei de aur a omenirii, eliberează niște ocnași, trage la un han pe care îl crede un castel fermecat.





În ciuda batjocurii al căror subiect permanent este, Don Quijote rămâne credincios idealurilor sale cavalerești.

Înainte de moarte își redobândește rațiunea.










CAPITOLUL LXXIV

DESPRE FELUL CUM A CĂZUT DON QUIJOTE LA PAT, DESPRE TESTAMENTUL PE CARE L-A FĂCUT ȘI DESPRE MOARTEA LUI.
Deoarece lucrurile omenești nu dăinuie veșnic, ci coboară necurmat de la obârșii până ce ajung la capătul lor cel din urmă -  și asta se întâmplă îndeosebi cu viețile oamenilor - și deoarece viața lui Don Quijote n-avea nici un înscris din partea cerului ca să-și oprească curgerea, îi sosi și lui sorocul și veleatul tocmai când nici cu gândul nu gândea, pentru că, fie din aleanul pe care i-l pricinuise faptul de a se vedea biruit, fie din lucrarea cerului, căruia așa îi era voia, prinse niște friguri ce-l ținură șase zile la pat, în care timp veniră de mai multe ori să-l vadă prietenii : preotul, bacalaureatul și bărbierul; iar Sancho Panza, bunul lui scutier, nici că i se mai urni de la căpătâi. Toți aceștia, crezând că-l ținea în acea stare numai amărăciunea de a se vedea biruit și de-a nu-și vedea împlinit gândul îndreptat către slobozirea și dezlegarea Dulcineii, încercau în fel și chip să-l înveselească, spunându-i balalaureatul să prindă curaj și să se scoale pentru a-și începe îndeletnicirea păstorească, că el îi și turnase o eglogă, care le lasă de căruță pe toate câte le alcătuise Sanazaro, și că și cumpărase cu banii lui doi câini strașnici ca să le păzească turma, unul pe nume Barcino, iar celălalt Burton, pe care i-l vânduse un neguțător de oi din Quintanar. Dar cu toate astea, pe don Quijote nu-l slăbea aleanul. Prietenii chemară doftorul, acesta îi luă pulsul, care nu-l prea mulțumi, și spuse că, pentru la o adică, să-și vadă mai bine de mântuirea sufletului, că de aceea a trupului, cam slabă nădejde. Don Quijote ascultă aceste vorbe cu cugetul liniștit; dar nu tot astfel le ascultară chelăreasa, nepoata și scutierul lui, care începură să se bocească de-ți rupea inima, ca și cum l-ar fi și avut mort dinainte.

Doftorul își dete socoteala că-l copleșeau amărăciunea și năduhul. Don Quijote îl rugă să-l lase singur, fiindcă voia să ațipească puțin. Ceilalți îl ascultară, așa încât chelăreasa și cu nepoata crezură c-o să-și dea  otpustul în somn. Se trezi după răstimpul pomenit și, strigând cu glas tare, zise:

- Binecuvântat fie atotputernicul Dumnezeu, care mi-a făcut un atât de mare bine ! Într-adevăr că îndurările sale sunt fără de margini și nici nu le curmă, nici nu le abat din drum păcatele oamenilor.

Nepoata luă aminte la vorbele unchiului și i se părură mai cu miez decât cele pe care le spunea el de obicei - cel puțin în timpul bolii - și-l întrebă:

- Ce vrei să spui cu vorbele astea, unchiule ? Ne dai ceva nou de veste ?De ce fel de îndurări vorbești sau de ce păcate ale oamenilor ?

- Nepoată, răspunse Don Quijote, îndurările sunt acelea pe care le-a vădit acum cu mine Dumnezeu, pe care, după cum am spus, nu-l opresc păcatele mele. Mintea mi-e acum deschisă și limpede, fără umbrele întunecate ale eresurilor pe care le așternuse deasupră-i vătămătoare și  îndelungata citire a blestematelor cărți de povești cavalerești. Acum îmi dau seama de bazaconiile și de minciunile lor și nu-mi pare rău de altceva decât că mi-au căzut atât de târziu solzii de pe ochi și nu mai am timp să-mi răscumpăr fapta, citind alte cărți, care să-mi fie adevărată lumină în suflet. Eu, dragă nepoată, simt că mă aflu în pragul morțiiȘ aș vrea să mor în așa fel ca să se știe că viața nu mi-a fost chiar atât de anapoda, încât să las după mine faima de smintit; și, măcar că altceva decât un smintit nici n-am fost, n-aș vrea totuși să întăresc acest adevăr prin moartea mea. Cheamă-i, fată dragă, pe bunii mei prieteni, pe preot, pe bacalaureatul Samson Carrasco și pe meșterul Nicolas, bărbierul fiindcă vreau să mă spovedesc și să-mi fac testamentul.

Dar nepoata fu cruțată de această osteneală, o dată cu intrarea celor trei prieteni. Numai ce-i văzu don Quijote, că le și spuse:

- Fericiți-mă, dragii mei, că eu nu mai sunt acum don Quijote de La Mancha, ci Alonso Quijano, ale cărui apucături blajine îmi făcuseră renumele de cel Bun. Acuma îl dușmănesc de moarte pe Amadis de Gaula, dimpreună cu toată droaia nesfârșită a neamului lui; acum mi-e urât de toate istoriile lumești cu cavaleri rătăcitori; acum îmi dau seama de nerozia mea și de primejdia în care m-a aruncat citirea acestor cărți; acum, din mila lui Dumnezeu venindu-mi mintea la cap, mă îngrozesc de ele.

Când cei trei auziră de una ca asta, crezură, fără doar și poate, că-l lovise vreo nouă scrânteală. Și atunci Samson îi spuse:

- Tocmai acum seniore don Quijote, când am primit veste că Dulcinea a fost dezlegată de vrăji, tocmai acum vii și domnia - ta, așa, dintr-o dată cu de-alde astea ? Și tocmai acum când suntem gata - gata să ne facem păstori, ca să ne ducem viața numai într-un cântec, ca niște pașale, tocmai acuma vrei domnia ta să te faci sihastru ? Nu mai vorbii prăpăstii, pentru numele lui Dumnezeu, vino-ți în fire și lasă-le-ncolo de aiureli.

- Fie ca pe cele de pân-acum, răspunse don Quijote, care-au fost, spre paguba mea, adevărate aiureli, să mi le-ntoarcă moartea, cu ajutorul cerului, spre folosul meu. Eu, domnilor, simt că mp apropii cu pași repezi de moarte; lăsați gluma la o parte și aduceți-mi un duhovnic ca să mă spovedească și un notar ca să-mi scrie testamentul, căci în clipe de grea cumpănă ca aceasta, nu-i de glumit cu sufletul omului; așa că vă rog fierbinte ca, în timp ce părintele mp spovedește, voi să vă duceți  după notar.

Se uitară unul la altul nedumeriți de vorbele lui Don Quijote, deși cu oarecare îndoială, sfârșiră totuși prin a-l crede; iar unul din semnele după care înțeleseră că nu mai avea mult de trăit fu faptul că se schimbase atât de lesne dintr-un smintit într-un om în toate mințile, pentru că, pe lângă vorbele pomenite, mai rosti el și multe altele, atât de frumos spuse, atât de creștinește și cu atâta miez, încât toate astea îi scoaseră din îndoială și-i făcură să creadă că era într-adevăr cu mintea întreagă.

Preotul spuse celorlalți să iasă și, rămânând singur cu don Quijote, îl spovedi.Bacalaureatul se duse după notar, și nu după mult timp se-ntoarse, dimpreună cu acesta și cu Sancho Panza, care Sancho - știind acuma, din veștile date de bacalaureat, în ce stare se află stăpânu-su - când văzu că nepoata și cu chelăreasa erau plânse, începu și el să scâncească și să lăcrămeze. Luă sfârșit și spovedania și preotul ieși, zicând:

- Într-adevăr trage să moară și într-adevăr că-i în toate mințile Alonso Quijano cel Bun. Putem acum să intrăm să-și facă testamentul.

Veștile astea nu mai putură să țină tot plinul din ochii chelăresei, ai nepoatei și ai lui Sancho Panza, bunul său scutier, încât le smulseră zăgazurile lacrimilor din pleoape și ale nenumăratelor oftaturi din adâncul rărunchilor, fiindcă, într-adevăr, așa cum s-a  mai spus de câteva ori, atâta vreme cât don Quijote fusese cu adevărat Alonso Quijano cel Bun, și chiar și de când și-a luat numele de don Quijote de la Mancha, se arătase totdeauna on cu fire împăciuitoare și cu purtări blânde, și de aceea era îndrăgit foarte nu numai de cei din casă, ci și de toți câți îl cunoșteau.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu