sâmbătă, 6 august 2011

GIOVANNI BOCCACCIO 1313 - 1375




Cel mai mare prozator al Renașterii italiene, Giovanni Boccaccio, a fost un umanist, cunoscător al antichității, autor de opere în limba latină și primul comentator al operei lui Dante.












DECAMERONUL (Il Decamerone)

Este scris, după toate probabilitățile, între 1350 și 1355 și împrumută titlul de la termenul grecesc ”decamerone”, care înseamnă ”zece zile”; conține cele o sută de povestiri spuse în acest interval de timp de către zece tineri (șapte femei și trei bărbați) refugiați într-o vilă din apropierea Florenței de frica ciumei care a decimat acest oraș în anul 1348.

Povestirea aleasă și reprodusă mai jos, satirizează lăcomia și zgârcenia călugărilor.









                            Ziua întâia

               POVESTEA A ȘASEA


Un pm de treabă mi-ți atinge cu o vorbă de duh scârnava fâțârnicie popească.



După ce doamnele lăudară cu prisosințăiscusința și grația cu care marchiza dojenise pe regele Franței (referire la povestea anterioară) , Emilia, care sta alături de Fiammetta, cu voia reginei și plină de îndrăzneală, începu a zice:
- N-oi tăinui nici eu ghinpele azvărlit într-un călugăr dintre  cei zgârciți, de-un biet mirean de treabă, cu-o vorbă pe cât de hazlie, pe cât de vrednică de laudă.

Trăia dar, dragele mele, în orașul nostru - și nu-i prea mult de-atunci - un călugăr din tagma sfântului Francisc, iscoditor de strâmbe erezii și care, deși se străduia din răsputeri să pară sfânt și iubitor cucernic al legilor creștine, ca toți ceilalți de altfel, nu se lăsa mai prejos nici în iscodirea pungilor, și nici în iscodirea celor ce dovedeau știrbire de credință. Și dintr-atâta zel, ajunse să dea o dată, peste un om de treabă, mult mai avut la pungă decât la minte bietul, care, nu că i-ar fi lipsit credința, ci doar așa, prostește, fiind încălzit de vin și chef, se apucă să spună în gura mare că are un vin, de și Hristos ar bea din el cu poftă. Dar, prin iscoadele sale, auzind călugărul una ca asta, și aflând pe deasupra c-avea și moșioare întinse, și bănuți grei în pungă, se năpusti ”cum gladis et fustibus”
(cu săbii și ciomege) să-l vâre într-un proces cu vâlvă mare, socotind, vezi bine, nusă-l aducă pe calea cea dreaptă, ci să-și umple de galbeni cuvioasele sale mâini, cum a și făcut. Și, poruncindu-l la înfățișare, îl întreabă de-i drept ce i se pune în seamă.

Omul răspunse că da, și-i arătă și felul cum se întâmplase pozna. La care cuviosul părinte, prea cucernic slujitor al sfântului Ioan Gură-de-Aur, răspunse:

- Care va să zică mi l-ai făcut pe Hristos bețiv, hai ? și poftitor de vinuri scumpe, de parc-ar fi  Cinciglione
(bețiv vestit pe vremea lui Boccaccio) sau vreun bețiv netrebnic din tagma voastră, a celor ce vă spurcați prin cârciumi ! Și-acum mi te smerești și-ai vrea să-mi dai a crede că-i vorba de-o nimica toată ! Să-ți intre bine-n cap că nu-i cum ți se pare ; ești tocmai bun de rug; de-om vrea, precum se cere, și de-om găsi cu cale.

Cu atare vorbe și cu altele asemănătoare îi tot dădea din gură întunecat la față, de parcă bietul om ar fi întrupat în carne și oase pe Epicur
(filozof antic grec) tăgăduind veșnicia sufletelor. Și-n scurtă vreme băgă atâta spaimă în el, încât omul, ca să-i câștige îndurarea prin niscaiva mijlocitori, îi unse cuvioasele mâini cu ocale întregi din osânza sfântului Ioan Gură-de- Aur  (care osânză tămăduiește ca prin minune ciumata meteahnă a zgârceniei de care bolește preoțimea toată și mai cu seamă călugării din tagma sfântului Francisc, ce banii nu cutează nici barem să-i atingă). Unsoarea, ca una ce făcea minuni, deși pe nicăieri nu-i pomenită de Galen  (medic vestit în antichitate), se dovedi atare leac, încât rugul, din mila cuvioșiei sale,  se preschimbă-ntr-o cruce; și ca să fie mai bătătoare la ochi i-o puse în spate galbenă pe negru  (este vorba de crucea sfântului Andrei) de gândeai că-i cine știe ce cruciat pornit la drum de peste mări și țări.

Și-apoi, pe lângă toate acestea, după ce-și luă simbria, îl mai ținu pe lângă dânsul câteva zile încă poruncindu-i, drept pocăință, s-asculte zi de zi, în zori și pe răcoare, slujba de la Santa Croce, pe la ceasul amiezii să i se înfățișeze și-apoi să-și treacă timpul cum i-o fi lui pe plac.

Or, urmând omul cu sârguință porunca călugărului și silindu-se să nu-i iasă din cuvânt, se nimeri s-audă într-o bună zi la slujbă o evanghelie în care se spunea așa:” Primi-vei însutit și moșteni-vei viața veșnică ”; omul își vârî bine în minte vorbele sfinte și în ceasul amiezii, după porunca dată, se înfățișă călugărului, care tocmai prânzea. Și, întrebat fiind de ascultase slujba în ziua aceea, răspunse degrabă:

- Da, sfinția  ta.
La care cuviosul zise:
- N-ai auzit într-însa vorbe nedeslușite ? Cutează și mă-ntreabă de ai vreo îndoială.
- De bună seamă n-am, răsunse omul, și câte-am auzit mi-s toate lămurite și-n toate cred. Nu-i una să mă-ndioesc de ea. E drept însă c-am auzit o vorbă ce m-a umplut de milă pentru sfinția voastră și pentru frații sfinției tale, gândindu-mă la soarta haină ce vă așteaptă pe lumea cealaltă.
- Și care-i vorba ceea ce ți-a stârnit atâta milă ? întrebă cplugărul
Omul răsounse atunci:
- Părinte, e vorba care după Evanghelie zice ”primi-vei însutit”.
Și călugărul:
- Așa-i precum grăiești;  dar ce anume-ntr-însa te-a îmboldit la milă ?

- Ți-oi spune ce părinte: de când tot stau pe-aicea, văzut-am zi de zi cum li se-mpart sărmanilor căldări din cele mari umplute ochi cu zeamă, când una și când două, după cum se nimeresc să prisosească călugărilor din mânăstire și preasfinției tale; or, dacă-n cea lume, de fiecare căldare veți prisosi cu-o sută, atâta amar de zeamă s-o strânge laolaltă, de numa bine toți o să vă înecați într-însa.

Și cum ceilalți călugări care se aflau la masa cuvioșiei sale se porniră pe râs, acesta, auzind cum li se ia-n derâdere fățărnicia zemoaselor pomeni, se mânie foarte; și, de nu s-ar fi simțit vinovat de cele săvârșite, i-ar mai fi trântit un proces, zicând că-l luase în batjocură, pe el și pe ceilalți mișei de teapa lui. Așa însă, înciudat și cătrănit peste măsură, îi porunci să facă cum știe el mai bine și-n viitor să nu mai cuteze să i se arate-n față.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu