luni, 8 august 2011

RENAȘTEREA ÎN FRANȚA




      
       François Rabelais



             1494 - 1553




Rabelais a fost în tinerețe călugăr, conform dorinței tatălui său, dar dezgustat de moravurile acestei tagme, pe care o va satiriza în opera sa, o părăsește pentru studiul medicinei, pe care o va practica până spre sfârșitul vieții.

Călătoriile efectuate în Italia, în calitate de medic al ambasadorului francez, îl pun în contact cu viața culturală din această țară, opera sa rămânând însă impregnată de spiritul francez.

Opera sa, Gargantua și Panragruel, inspirată din cărți populare anonime, prezintă doi uriași cumsecade, tată și fiu, care trec printr-o mulțime de aventuri comice și fantastice.








GARGANTUA ȘI PANTAGRUEL
        1532 - 1564, postum

Gargantua se naște cerând ”De băut !” și va crește ca un gigant mereu însetat și înfometat, dornic de toate plăcerile vieții. O parte importantă a primei cărți este consacrată educației lui Gargantua.

În tovărășia  dascălului său, Ponocrate, Gargantua pleacă la Paris, oraș unde se remarcă încă de la  sosire prin dimensiunile lui colosale și prin faptul că ia clopotele catedralei Notre Dame spre a le agăța la gâtul iepei.

Invadarea ținuturilor sale natale de către crudul și mărginitul rege Picrochole îl determină pe Gargantua să se reîntoarcă, să se lupte cu agresorul și să-l învingă.

Ca recompensă pentru ajutorul primit de la un călugăr viteaz, fratele Ioan, Gargantua construiește pentru acesta mânăstirea Theleme, model renascentist de societate liberă, opusă tradiționalelor rânduieli mănăstirești.

Cărțile următoare se ocupă de educația lui Pantagruel și de aventurile lui și ale prietenului său, Panurge. Pentru a afla dacă acesta din urmă trebuie să se căsătorească sau nu, cei doi prieteni întreprind o lungă călătorie pe mare, spre oracolul Sfintei Sticle, drum în care vizitează ținuturi ce prilejuiesc, sub aparența lor fantastică, o pronunțată atitudine satirică față de  realitățile vremii.










CARTEA a II-a

PANTAGRUEL

CAPITOLUL VI - Cum a întâlnit Pantagruel pe unul din Limoges, care  stâlcea limba franțuzească.


Într-o zi, n-aș putea să spun care, Pantagruel ieșise la plimbare cu prietenii săi spre poarta orașului, pe drumul care duce la Paris; când în fața lui s-a ivit deodată un școlar frumușel, care venea dinspre partea aceea. După ce și-au dat binețe, l-a întrebat:

- De unde vii, prietene ?
- Din opidul unde ființează ilustra și notoria academie denumită Luteția  (denumirea latinească a Parisului)
-Ce zice ? a întrebat Pantagruel pe unul din prietenii lui.
- Vrea să spună că vine de la Paris.
- A, vii de la Paris ? a întrebat din nou Pantagruel. Și cum își petrec  vremea domnișorii care învață la Paris ?

Școlarul a răspuns:
- Traversăm Secvana (Sena în latină) în dilicul și crepuscul (în zori și asfințit); ambulăm ( ne plimbăm) prin compitele și cvadriviile urbei  (răspântii și răscruci - lat.); expectorăm locuțiunile latine....După care ne transferăm în abundentele taverne denumite ”La bradul verde”, ”La Castel”, ”La Magdalena” și la ”Peștele de mare” îngurgitând opulente spatule de ovine, agrementate de petroselinonul adiacent (carne de oaie cu mirodenii). Considerând anemia pecuniară a buzunarelor și având în vedere, în general, penuria metalului feruginos, pentru a lichida  obligațiunile contractate, abandonăm în garanție caietele și ornamentele noastre vestimentare așteptând magnificența larilor și penaților paterni.

- Ce spune nebunul ăsta ? întrebă Pantagruel. Îmi pare că vorbește limba diavolului, ca să ne  zăpăcească dinadins cu descântece vrăjitorești.

Unul din cei de față a încercat să-l lămurească:
- Măria ta, acest domnișor se căznește să maimuțărească limba parizienilor, dar nu face altceva decât s-o împestrițeze cu zdrențe latinești. Se crede mai iscusit decât Pindar și, disprețuind vorbirea obișnuită, își închipuie că e un mare orator, pe franțuzește !

Pantagruel l-a întrebat pe școlar dacă acest lucru e adevărat iar acesta a răspuns:
- Ilustrisime, ingeniul rațiunii mele nu e apt a distinge divagațiunile acestui plebeu ignar (om prost), care își debitează insanitățile (care spune prostii) într-o franceză vulgară; ci, a contrario, eu îmi dau silința s-o înfrumuseșez pe longum et per latum, redându-i rezonanța latină.

- Să te ia naiba ! a izbucnit Pantagruel. Am să te învăț eu să vorbești ca lumea !Dar mai întâi, ia spune-mi, din ce parte ești ?

Școlarul a răspuns:
- originea primorială a bunicilor și străbunicilor mei a fost în ținuturile limuzine, unde repauzează corpul sfântului Marțial.
- Aha ! a spus Pantagrue. Ești din Limoges, de la coada vacii, și ai venit aici să faci pe parizianul ? Am să-ți rup urechile !

Apoi, punându-i mâna în gât, a strigat:
- Te-ai apucat să stâlcești limba țării, schimonositule ! Am să te stâlcesc și eu, să mă ții minte !

Văzând că se îngroașă gluma, școlarul din Lomoges a început să se vaite :
- Văleleu, tăticule, mânca-ți-aș sufletul, maica ta Hristoase, îndură-te taică, nu mă păli, nu mă stâlci, că n-oi mai greși cât oi trăi !

Iar Pantagruel a spus:
- Așa ? Va să zică știi să vorbești ca oamenii ?







CAPITOLUL VIII - Scrisoarea pe care a primit-o Pantagruel la Paris  

de la tatăl său Gargantua.



(.....) Am trăit acei ani tulburi, când simțeam din greu nenorocirea pe care o aduseseră aupra noastră goții, nimicind duhul cel adevărat al limbii noastre. Dar acum, din mila cerului, risipitu-s-au negurile, scrisului i s-a dat cinstirea cuvenită, iar stările într-atâta s-au schimbat, încât eu, care în anii bărbăției eram socotit, pe drept cuvânt, cel mai mare învățat al veacului, stăzi anevoie aș fi primit în rândurile pruncilor din cel dintâi an de școală.

Acum s-a făcut rânduială întru toate, ca și în privința limbilor: greacă, fără de care nici un om cu obraz nu se poate socoti învățat, apoi caldeiana, ebraica și latina. Cuvintele frumoase și potrivite, pe care le folosim astăzi, s-au desăvârșit în anii vieții mele, cu har de la dumnezeu, după cum bătaia tunurilor este o născocire a diavolului. Lumea e plină de cărturari și de dascăli învățați, te întâmpină pretutindeni dughenile de cărți de tot felul, încât sunt înclinat să cred că nici pe vremea lui Platon, Cicero sau Papinian învățătura nu era mai la îndemână oamenilor decât astăzi.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Până și oamenii fără căpătâi, tâlharii, călăii sau grăjdarii știu azi mai multă carte decât popii și vracii din vremea mea.

Ce să spun ? Chiar femeile și fetele-mari năzuiesc să se înfrupte din această mană cerească a cunoașterii.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Iată pentru ce, fiul meu, te-aș sfătui să folosești anii tinereții tale cu silința învățăturii, întărindu-ți fără încetare puterile minții și ale sufletului.

Te găsești la Paris, având drept dascăl al tău pe Epistemon (cunoaștere - gracă), care prin cuvântul lui povățuitor și prin pilde vrednice de laudă ca ști să te îndrumeze.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Cu multă grijă să adâncești cărțile medicilor greci, arabi și latini, fără a disprețui pe talmudiști și cabaliști;  prin cunoașterea diferitelor părți  ale trupului, învățând ceea ce pe elinește se cheamă ANATOMIE, să-ți însușești știința deplină a lumii care sălășluiește în om.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu