marți, 16 august 2011

NICOLAS BOILEAU - DESPREAUX - 1636 -1711





Poet și critic literar francez, aparținând prin activitatea și principiile operei sale clasicismului.

Este teoretician al clasicismului, urmând izvoare ale antichității latine în Arta poetică.

Opera sa poetică: Satire, Epistole.









ARTA POETICĂ (L'art poetique)

              1674









Oper[ cu caracter normativ, Arta poetică sintetizează principiile clasicismului, pornind de la anumite principii generale de creație, ilustrate apoi pe genuri și specii literare.

Este compusă din patru cânturi și subliniază: primatul rațiunii în opera artistică, exprimarea adevărului din realitate, ordinea, rigoarea, efortul spre generalitate și esențialitate, sensul moral al artei, spiritul critic, concretizat în regulile artistice.










CÂNTUL  I

Ideile-s la unii atât de-ntunecate
Că par de-o pilă deasă mereu îngreunate;
Lumina rațiunii nu-i poate lămuri,
Nainte de a scrie, învață-te-a gândi
De-i limpede ideea sau nu-i destul de clară,
Așa va fi și versul ce-n urmă va s-apară,
Când prinzi un lucru bine, exprimă-l deslușit,
Cuvântul să-l îmbrace, răsare negreșit.
Respectul pentru limbă voi pururi să-l aveți
Chiar dacă-n mari excese ar fi ca să cădeți,
Zadarnic îi dați frazei un ton melodios,
Când vorba nu-i la locu-i, e versul vicios.
Și mintea nu admite pomposul barbarism,
Nici versul care-nchide semețul solecism.
Când nu-i stăpân pe limbă oricât ar fi de mare
Poetu-ntotdeauna e scrib fără valoare.
Lucrați încet chiar dacă imboldul vă zorește,
Să nu vă-ncânte stilul ce-aleargă nebunește;
Un stil vioi ce-ncearcă să făurească rime,
N-arată-atâta spirit, ci slabă istețime.
Mi-e mult mai drag pârâul ce pe nisipul moale,
Prin pajiștea-nflorită în murmuri trece-agale,
Decât torentul aprig ce-n cursu-i tumultos,
Rostogolește pietre prin vadul gloduros.
Grăbește-te cu-ncetul curajul să nu-l pierzi,
De zeci de ori poemul mereu să-l cizelezi;
Dă-i lustru, șlefuiește-l, îndreaptă-l de nu merge;
Arareori s-adaugi, dar mai adesea șterge !
N-ajunge ca lucrării ce de greșeli e plină,
Din când în când c-un spirit să-i împrumuți lumină;
Ai grijă orice lucru la locul lui să fie;
Sfârșitul și-nceputul să aibă armonie,
Din opera de artă, cu piese potrivite
Un singur tot să faceți prin forme diferite;
Când scrii nu te abate prea mult de la subiect,
De dragul unor fade cuvinte de efect.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -




          
CÂNTUL  III

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Nu încărca subiectul cu lucruri inutile,
Când te pricepi în artă, mânia lui Ahile.
Descrisă-n Iliada, aevea o trăiești;
Punând prea multe fapte poemu-l sărăcești.
Fii clar, concis și sprinten, în orice povestire;
Bogat, măreț și splendid cuprinsă să se-nșire.
În versuri eleganța doar astfel se arată;
O josnicie-n ele să nu pui niciodată.
Nu imita nebunul ce mările-ți descrie
Și-araă pe profetul scăpat din grea robie,
Cum trece printre valuri stăpân peste tempeste,
Și, ca să-l vadă, pune toți peștii la ferestre;
Descrie copilașul ce-aleargă, zburdă, vine,
Dând mamei pietricica ce-n mâna lui o ține.
Pe fleacuri să nu-ți fie privirea pironită.
Dă operei întocmai mărimea cuvenită.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Lucrarea ți-o gătește cu chipuri zâmbitoare;
În casă fie totul plăcut la-nfățișare;
Că poți să fii deodată măreț și-atrăgător,
Urăsc, din plin sublimul greoi, plictisitor.
Prefer pe Ariosto și pe eroii-i comici,
Decât poeții searbezi și reci și melancolici,
A căror fire tristă s-ar crede înșelată,
Când muzele-a lor frunte le-ar descreți vreodată.
Se spune că spre-a place, Homer iluminat,
Centura de la brâul Venerei a furat.
Poema lui e plină de un roditor tezaur;
Pe tot ce-a pus el mâna s-a prefăcut în aur;
În mâinile lui toate iau prospețime sfântă;
Nicicând nu plictisește, într-una ne încântă.
Cuvintele alese sunt pline de căldură;
El nu ne amăgește de orice-ntorsătură,
Deși în versu-i, lege nici ordine nu ține,
Ideea se-ntrevede, decurge de la sine;
Fără de piedici, totul ușor se pregătește,
Cuvântul, ca și versul, la loc se potrivește.
Iubiți-i, deci, poemul cu sinceră-nfocare:
De-o să vă placă versu-i, folosul este mare,
Un bun poem  în care cuprinsu-i izbutit
Nu-i străduința unui capriciu-nchipuit.










 

POEMA DIDACTICĂ DUPĂ BOILEAU ȘI HORAȚIU

trad - 1836 I.H.Rădulescu




Lasă-ncolo, nu mai credeți c-un autor fiecum,
Scârțâind numai la versuri, spre Parnas să-și facă drum,
Dacă din ceruri nu simte darul acela secret
Și la nașterea lui steaua nu l-a format de poet.




Voi ce de periculoasa ardoare vă-nflăcărați,
Ce spinoasa carieră mândri vreți să alergați,
Nu vă-ncercați pentru versuri surda a vă consuma,
Nici a crede că e geniu un amor d-a tot rima.
D-ambițiuni ne-nțelepte cât puteți vă depărtați
Cu puterea, mintea voastră ne-ncetat vă consultați.
Singură natura poate mințile mari a crea,
Ea-ntre autori talente știe-a repărți și da
Unul flacără-amoroasă poate-n versuri a descri,
Altul prin trăsuri plăcute epigrama-a ascuți;
Unul faptele eroici trâmbițând a celebra,
Altul pe fluier, la umbră, păstorele a cânta.
Sunt însă și oameni care nu cunosc cât prețuiesc,
Cred că sunt un geniu mare și pe sine s-amăgesc.




Oricare sujet se scrie, fie simplu ori sublim,
Bunul simț s-aibă cu rima acordul cel mai intim.
În van pare că-unul d-alta nu se pot apropia
Rima e sclavă și știe-a se supune ș-asculta;
Când știm să avem voință și-n adins s-o căutăm,
Mintea fără greutate se deprinde, ș-o aflăm.
Rima la cuvânt se pleacă greutăți făr-a-arăta
Și-l dezvoltă ajutându-l, în loc de a-l strâmtora.
Dar ne-ngrijind-o, se scoală rebelă, n-o poți ținea,
Și-n loc s-o reții, urmează înțelesul după ea.
Urmați, țineți după minte, și oricâte laborați,
Lustru, preț tot de la dânsa ne-ncetat vă-mprumutați.




Mulți, împunși d-un neastâmpăr, în fuga lor avântați,
Vor să-și scrie-ale lor versuri d-ale minții depărtați.
În monstruoasele versuri ei cred că s-ar micșora
Când ca lumea al lor cuget ar voi a-și exprima;
Spuneți cugetarea voastră galant, nalt, glumeț, ușor,
Dar spuneți-o cum se spune, pe-nțelesul tuturor,
După vorbe îngâmfate nicidecum nu alergați,
Cu termeni ce nu-și au locul frazele nu le-necați.
Tot spre bunul simț să căte; dar aci ca s-ajungem
Calea e alunecoasă și-anevoie s-o ținem;
Puțin de ne vom abate, îndată ne rătăcim;
Drumul rației e unul, dintr-însul să nu ieșim.




Un autor câteodată, plin d-un plan ce și-a făcut,
Până când nu și-l deșartă, nu mai tace un minut.
De e palat ce-ntâlnește, începe a ți-l descri
Și te poartă pretutindeni, până când te-o ameți
Ici, aproape, e o scară, o sală mai depărtat;
Să vezi un balcon pe urmă! numai aur e lucrat.
Loc pe undeva nu lasă, pe jos, pe sus, peste tot,
Unghiuri, ferestre, plafonduri a scăpa de el nu pot.
Întorc la foi, întorc iară, doar d-oi da d-un căpătâi,
Ș-abia mă scap în grădină, asudat până-n călcâi.




Fugiți de stearpa-abondanță d-un asemeni autor,
Nu vă-ncărcați niciodată d-amănunt obositor;
Orice prea mult se va zice e sățios, neplăcut,
Mintea, sație de dânsul, îl aruncă în minut.
Cine nu știe măsura, nici a scrie poate ști;
Peste alt rău dăm, mai mare, vrând d-un rău a ne feri;
Un vers nu avea putere, și ajunge noduros;
Eu mă tem d-a zice multe, și devin întunecos;
Unul n-are-atâtea dresuri, dar e gol, fără-ajutor;
Altul, să nu se târască, se pierde de tot în nor.




Voiți publica favoare după drept a merita?
Ne-ncetat frazele voastre cătați a le varia.
Un stil ce ține tot una și ne-ncetat uniform,
Surda la ochi ne lucește, de el caută s-adorm.
Puțin se cată autorii născuți a ne-ngreuia,
Care p-un ton totdauna pare c-ar psalmodia.
Ferice care în versuri e dotat d-acel mister
Să treacă din grav în dulce, din plăcut în mai sever;
Cartea sa la cer aleasă, plăcută la cititori,
La librari e ocolită foarte des de amatori.




Orice scrieți, vedeți bine prea jos a nu vă lăsa
Stilul cel mai puțin nobil și-are cuviința sa.
Când glumiți, vorbele voastre ne-ncetat le măsurați;
Când atingeți, fiți cu minte, singuri nu vă degradați;
Nu-mi place de loc bufonul ce mă face, surâzând,
Cu dispreț să cat la dânsul, chiar talentul admirând.
Respectați pe cititorul. Simpli și cu artă fiți,
Stați sublim și fără morgă, plăcuți și nedresuiți.




Auzul celor ce-ascultă a mulțumi dacă vreți,
O ureche ce nu iartă de cadență să aveți;
Înțelesul totdauna vorbele-n versuri curmând,
Să-nsemneze un repaos, semistihul arătând;
Îngrijiți ca o vocală, repede într-al său drum
Alergând, p-altă vocală să nu-mpingă nicidecum.
Fericiți când orice termen l-alegeți armonios;
Fugiți d-al asprelor sonuri întâmpin prea urâcios.
Un cuget oricât de nobil, versul cel mai bun făcut
Minții nu mai pot să placă când urechii-a displăcut.




Dați-vă ideea clară, fiți în versuri lămuriți,
Cum să vă priceapă lumea, dacă vreți a fi citiți.
Sunt oameni confuzi cu mintea, și cugetările lor
Sunt ne-ncetat încurcate într-o desime de nor;
Lumina minții pe dânșii nu e-n stare-a-i lumina.
Cată să știți, mai nainte pân-a scri, a cugeta.
După ideile noastre toate câte exprimăm
Ori le lămurim mai bine, ori mai mult le-ntunecăm;
Ceea ce cunoaștem bine se enunță lămurit,
Vorbele prin care-o zicem vin pe loc și nimerit.




În orice scriere-a voastră pe sine vă respectați
Și-n orice exces de sacră limba s-o considerați.
Surda sunt pus în mirare d-un sunet melodios
Dacă nu e la loc vorba, dacă zisu-i vicios.
Nu se miră a mea minte de un pompos barbarism,
Nici d-a unui vers mândrie și-ngâmfatul solicism.
Într-un cuvânt fără limbă, cel mai faimos autor,
Zică cine orice-a zice, e cel mai prost scriitor.




Orice comandă e dată, voi în pace laborați,
Judecată, minte puneți, repede să n-o luați.
Un stil repede și iute, care curge tot rimând;
Minte nu prea manifestă, judecată neavând.
Fără-a pierde stăruirea, cu încetul naintați,
De mii de ori fapta voastră revedeți și cercetați;
Neteziți fără-ncetare și iar o mai neteziți,
Ștergeți, lăsați câteodată, uneori adăugiți.




Puțin este într-o faptă unde-erorile domnesc,
Când schânteie și de spirit ici și colo cam lucesc.
Toate se cuvin să fie, să se pună l-al lor loc;
Începutul cu finitul răspunză cu-al lor mijloc.
Arta stă-n perfecțiunea amănuntelor deplin
Și-n proporția cerută părților ce se combin.
Și cuvântul niciodată nu meargă-a se depărta
De câte vrea ca să spună, vorbe cu zvon a căta.
Pentru versurile voastre voi de public vă sfiiți?
Critic aspru ce nu iartă voi înșivă să vă fiți.
Ignoranța e făcută singură a s-admira;
Amici buni v-alegeți vouă voioși a vă cenzura,
Căror să-ncredințați toate ei sinceri depozitari,
La orice defect al vostru să vă fie adversari.
Înaintea lor nu mergeți cu-aroganță d-autor,
Vă-nvățați îns-a distinge din amic p-adulator,
Căci acesta, ca să-și râză, s-arată-a te admira.
Vreți mai bine un consiliu decât a vă lăuda.




Adulatorul ți-ncepe de la a te-aplaudi,
La tot versul ce aude se face a tresări.
Pe el vorbă nu-l înghimpă, tot e admirabil, sfânt,
De bucurie,-l vezi saltă, de tinerețe plângând;
El de laude-n tot locul te încarcă bucuros
Nicidecum n-are-adevărul ast aer impetuos.




Dar amicul de credință, riguros, ne-nduplecat,
La defecte niciodată nu te lasă împăcat;
Ușurința nu ți-o iartă, făr-a fi și mustrător,
Versuri rău coordonate le pune la locul lor.
Vorbele ți le mai strânge, ambițioasele-emfazi,
Înțelesul ici nu-i place, colo — vicioase frazi.
Construcția ta îi pare puțin a se-ntuneca
Ast termen nu se-nțelege, cată a-l mai lumina.
Astfel vede și corige amicul însuflețit;
Dar un autor adesea, d-a sa operă uimit,
Crede c-are și el dreptul, cuvântul de apărat,
Ca oricare ce se simte-ntr-ale sale ofensat.
Tu-i zici "Versul ăsta-mi pare nu prea bine exprimat."
El "Domnule, cu iertare! că e versul minunat."
— "Termenul acesta-mi pare cam rece și cam pompos;
Eu l-aș șterge." — "Cu iertare! ăsta-i locul mai frumos."
— "Astă frază nu prea-mi place." — "E minune!




Ce-ai să zici?"
Astfel e-nțestat la toate să nu-l dregi, ca să nu-l strici.
Dacă-n scrisul său vro vorbă ți-a părut a te-nghimpa,
El de asta, d-asta numai nicidecum n-o va schimba.
Însă când vine, ți-arată că-i place-a fi criticat,
Că ești domn p-ale lui versuri și el ție închinat
Ș-unde-ți place poți a șterge, poți s-adaugi unde vrei,
Poți corige orișiunde, voie n-ai ca să-i mai cei.
Dar aste vorbe frumoase ce veni a-ți înșira
Sunt o cursă să te prinză să-l asculți a-ți recita.
Pe-ndată-apoi și te lasă și, voios de muza sa,
Se duce să-și cate secul simțitor a-l lăuda;
Și mi-ți află numa-ndată; căci și-n seci admiratori
E fertil al nostru secol, tot ca-n secii autori.




http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/btv1b22001547/f12.highres


sursă:  http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/btv1b22001547/f12.item.hl






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu