duminică, 10 iulie 2011

EPOPEEA LUI GHILGAMEȘ















Una din cele mai vechi opere literare ale omenirii este EPOPEEA  LUI GHILGAMEȘ




Ghilgameș a fost un rege care a trăit aprox. 2700 1. Hr. în orasul cetate Uruk - Babilonia, pe râul Eufrat - Irakul de astâzi.





Deși unii istorici tind să accentueze că cel mai important și vechi document din zona Tigru - Eufrat ar fi Codul de Legi al lui Hammurabi,  Epopeea lui Ghulgameș este cu mult mai veche și mai importantă deoarece ne descrie activități umane  din acele timpuri sub mai multe aspecte.




Multe povești și mituri au fost scrise despre Ghilgameș iar unele dintre ele au fost scrise aprox. 2000 î.Hr. pe tăblițe de lut care încă mai supraviețuiesc, în limba sumeriană.

Aceste povestiri sumeriene despre Ghilgameș au fost integrate într-un poem mai lung și a circulat în mai multe limbi indo-europene cum ar fi : akkadiană , hurrit și hitită - toate aceste limbi au fost scrise în aceeași formă (caligrafie) și anume cuneiformă.

Varianta principală este și cea mai lungă fiind scrisă pe 12 tăblițe în limba akkadiană și au fost găsite în ruinele bibliotecii împăratului Asiriei numit Ashurbanipal (669 - 633 î.Hr.)          



Ruinele cetății Uruk








Epopeea - inspirată de două teme care vor nutri timp de milenii  literatura universală: prietenia și căutarea nemuririi - povestește faptele puternicului și despoticului rege din Uruk, Ghilgameș.
Ascultând plângerule oamenilor cetății împotriva acestui rege crud, zeii se hotărăsc să zămislească un om la fel de puternic ca Ghilgameș, care să fie deopotrivă cu el, să fie propria lui oglindire, un al doilea Ghilgameș, având o inimă vijelioasă ca și a lui " astfel inât regele din Uruk, să-și încerce puterile cu el și astfel, ebergia sa fiind îndreptată spre acest scop, cetatea să se poată bucura de liniște. Zeii îl zămisliră pe Enkidu, un om de o forță extraordinară și care trăia în sălbăticie.









O curtezană îl face să descopere dragostea și civilizația. Adus la Uruk, Enkidu îl întâlnește pe Ghilgameș și se luptă cu el, fiind învins de către rege. Cei doi devin prieteni.

Ghilgameș este cuprins de dorința de a-și lega numele de o faptă mare, de a dobândi slava care le permite muritorilor să se aproprie de zei și de nemurirea lor:

" Nu mi-am întipărit numele pe carămizi, așa cum a hotărât soarta mea; de aceea mă voi duce în țara în care se taie lemnul de cedru. Află-se numele meu în locul unde stă scris numele oamenilor de seamă, iar acolo unde numele nici unui om n-a fost încă scris , înălța-voi un monument zeilor. (.....) Chiar dacă voi pieri, las înapoia mea un nume care va dăinui."





Pentru aceasta Ghilgameș și Enkidu îl înfruntă și îl ucid pe uriașul Humbaba, stăpânul pădurii de cedri. Zeița Iștar se îndrăgostește de Ghilgameș, dar acesta o respinge, amintindu-i ca ea i-a urgisit pe toți cei pe care mai întâi i-a iubit. Jignită, zeița îi cere zeului Anu să făurească un taur ceresc care să-l nimicească pe Ghilgameș pentru îngâmfarea lui, dar eroul, ucide monstrul.






Drept răzbunare, zeii Anu și Enlil hotărăsc moartea lui Enkidu, care cade victimă unei boli necruțătoare.Ghilgameș îl jelește într-un bocet care se transformă într-un imn închinat prieteniei :





"Mă ascultați, voi, căpetenii din Uruk,
Deplâng azi pe Enkidu, prietenul meu scump,
Amarnic mă jelesc precum o bocitoare,
Îl plâng pe frățiorul meu !
Colunul și gazela, o, Enkidu,
Ți-au fost el tată și ea mamă, Puzderia de patrupede ce te-nsoțeau când te hrăneai
Plâng după tine,
Salbăticiuni din câmp și de pe pajiști !
Cărările-ndrăgite din codrii tăi de cedrii
Te cheamă-n șoapte zi și noapte !
Semețe căpetenii din trainicul Uruk
Pe tine te bocesc !
Ci degetul ce te binecuvântează
Ridică-se în semn de doliu...
Enkidu, frățiorul meu,
Erai securea ce-mi stătea de-a dreapta,
Mi-erai tăria mâinii și sabia din teacă,
Ca pavăză-mi stăteai în față,
Veșmântul meu de slavă, podoaba cea mai scumpă !"











...............................................................

"Toți slujitorii care ți-au pus balsam pe trup
Bocescu-te pe tine,
Stricata ce te- uns cu-nmiresmat ulei
Pe tine te jelește,
Femeia din palat ce ți-a adus o soață
O dată cu inelul preferat
De tânguie de dragul tău
Și tinerii tăi frați,
De parc-ar fi muieri,
Pășesc îndoliați cu pletele netunse !
Vicleana soartă te-a răpit de lăngă mine
O, frățiorul meu Enkidu și cel mai bun dintre prieteni;
Ce fel de somn e cel ce te-a cuprins ?
Pierdut în întuneric, nu mă poți auzi ! "








"A doua zi, dis-dimineață, bocit-a iarăși Ghilgameș;
Ci șapte nopți și șapte zile l-a plâns întruna pe Enkidu,
Lăsând să-l cotropească viermii.
Atunci abia dădu țărânii trupul,
Căci Annunaki, juzii, asupra-i tăbărâră."










"A slobozit poruncă în țara-i Ghilgameș,
Chemând toți arămarii, aurarii și pietrarii :
"Faceți un chip aievea prietenului meu !"
I-au făurit statuie; ci din lapislazuli
Întruchipară pieptul și trupul său din aur,
Pus-au și-o masă din lemn tare;
Pe ea un vas de cornalină, plin cu miere,
Și-un altul din lapislazuli, plin cu unt;
Asemenea prinoase menit-a Soarelui, Apoi plângând plecat-a Ghilgameș..."











"Amarnic Ghilgameș mi-l plânse pe Enkidu;
El străbătu pustiul precum un vânător,
Pe câmp, în lung și-n lat, strigă cu jale-n glas:
"Cum pot să-mi aflu tihna, cum pot cunoaște pacea ?
În inimă-mi domnește deznădejdea !
Ce-i frățiorul meu acum, voi fi și eu când voi muri !
Cu groaza morții-n suflet pornesc, silință dându-mi,
Să-l aflu pe Utnapiștim numit Îndepărtatul,
Căci dânsul a intrat în ceata zeilor ! "



Gilghames




"Străbate Ghilgameș pustiul, călătorește prin câmpii,
Drum lung pân'la Utnapiștim, luat de zei după Potop."









Îngrozit de moartea lui Enkidu, care îi evocă propria sa moarte, Ghilgameș pleacă în căutarea lui Utnapiștim, străbunul său, omul care a supraviețuit potopului și singurul căruia zeii i-au acordat nemurirea. Intrebat despre viață și moarte, acesta rostește următoarele cuvinte conținând în germene motivul " FORTUNA LABILIS " (soarta schimbătoare), pe care îl vom întâlni de-a lungul întregii literaturi universale :








"Nimic nu este veșnic. Clădim oare vreo casă ca să se înalțe pentru totdeauna ? Oare pecetluim un hrisov ca el să dureze de-a pururi ? Oare frații își împart o moștenire ca să o țină pentru veșnicie ? Oare vremea revărsării râurilor durează mereu ? Doar omida gândacului celui mare vede soarele în toată slava lui. Din vremurile străvechi nimic nu este veșnic. Somnul și moartea seamănă nespus de mult între ele, cel adormit este asemenea unui mort."

"Ce deosebire este între stăpân și slujitor , după ce amândoi și-au îndeplinit datoria lor ?"







Utnapiștim îi indică lui Ghilgameș iarba care dă nemurirea.

Ghilgameș o culege, dar, pe drumul de întoarcere spre Uruk, îi este furată de un șarpe și eroul înțelege că viața veșnică nu îi este sortită.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu