joi, 28 iulie 2011

POBLIUS VERGILIUS MARO 70 - 19 î.Hr.


Clasic al literaturii latine și universale, Publius Vergilius Maro s-a născut la Mantua, a studiat la Cremona, Milano și Roma.

A scris BUCOLICELE, după modelul idilelor rustice ale lui Teocrit, punând bazele poeziei pastorale în literatura latină.









Elogiază viața la țară, simplitatea ei, în viziunea ușor melancolică a orășeanului, înstrăinat de liniștea vieții rustice.






GEORGICELE amintesc de Munci și zilea lui Hesiod și constituie un poem închinat vieții țăranului, muncii și strădaniei nobile a plugarilor. Cuprinde versuri cu caracer didactic și unele în care elogiază țara și poporul roman.







Opera cea mai valoroasă este ENEIDA.










GEORGICELE  (Georgica)

Printre cele mai frumoase părți ale acestei opere, iată un exemplu în care versurile sunt un elogiu adus țării și poporului roman.

Totuși, nici pământul țării mezilor - cât de bogat e
In păduri - nici mândrul Gange, nici - cu ape tulburate
De bogatul praf de aur - râul Hermes nu-s în stare
În minuni să se întreacă cu Italia; nici Bacra,
Indiile ori Panchaia cea acoperită toată
De nisipuri dătătoare de tămâie. Plaiul nostru
- Ce e drept - n-a fost vreodată răsturnat de acei tauri
Ce suflau pe nări văpaie, ca în sânu-i să primească
Drept sămânță colții hidrei  - nămetenie hidoasă;
Nici n-a ridicat la față, drept recoltă-mbelșugată,
Coifuri nalte și lănci dese de războitori purtate.
Ci meleagurile noastre sunt de grâne-acoperite
Grele-n spic, și de pe Massic curg licorile lui Bachus,
Și-mpânzite-s de măslinii zvelți și de cirezi voioase.
Aici, mândrii, bătăioșii cai se-avântă în câmpie;
Colo, albele ciopoare pasc la malul tău, Clitumne,
Cum și taurii puternici - cele mai de frunte jertfe -
Cari, scăldați în apa-ți sacră, însoțeau ades la Roma
Către templele divine triumfalele alaiuri
La noi primăvara este veșnică, iar timpul verii
Stăruie și-n luni ce nu sunt, pe-alte plaiuri, ei sortite.
Oile își fată mieii două ori pe an, și pomii
Tot de două ori dau roade. Insă n-ai să vezi nici tigrii
Cei turbați, nici seminția crudă-a leilor. Omagii
Nu înșeală, otrăvindu-i pe nefericiții care
Culeg ierburi, și nici șerpii nu-și târăsc pe sol ca-ntr-alte
Părți, imensele inele sau, solzoși, se strâng și-n jurul
Lor se-ncolăcesc - spirală. Mai adaogă atâtea
Mari orașe fără seamăn, și lucrările mărețe
Cu strădanie nălțate, și cetățile zidite
Sus, pe stânci prăpăstioase, și-apele ce-nvolburate
Se rostogolesc de-a lungul anticelor metereze.
                                  (II - 136 - 167)









                 ENEIDA  ( Aeneis)





Eneida este epopeea națională a Romei și a latinității, este un monument literar, închinat de Vergilius gintei latine.

Autorul urmărește evoluția Romei în epoca legendară, de la plecarea lui Eneas din Troia până la așezarea pe pământul Latiumului, anticipând momente mărețe, eroice ale istoriei sale.

Eneas împreună cu flota lui e gata să ajungă în Italia când Junona dezlănțuie împotriva kui o furtună care-i împrăștie  corăbiile și-l azvârle pe coasta Africii.
Acolo e primit de Didona, de care se îndrăgostește.

Cele mai frumoase cânturi din întreaga operă sunt cânturile II, IV și VI, cânturi pe care însuși Vergilius le considera cele  mai izbutite.

Cântul I se deschide cu prezentarea succintă a acțiunii, a eroului vestit, Eneas, urmată apoi de invocația muzei, în formula clasică a epopeii.






Eu arme cânt acum și pe bărbatul
Cel care, de pe plaiurile Troiei,
El cel dintâi, veni mânat de soartă
Pe țărmurii lavinici, în Italia.
Mult timp l-au aruncat pe dânsul zeii
Și pe uscat și pe adâncul mării
Din pricina mâniei nempăcate
A aprigei Iunone. Multe încă
A suferit și în război, pe urmă,
Cetatea până s-o întemeieze
Și zeii până să-i aducă-n Lațiu:
Așa născutu-s-a latina gintă
Așa părinții noștri de la Alba
Și zidurile Romei cele nalte.
O ! Muză, spune-mi mie din ce pricini,
Ce voie i-a fost frântă, ce durere
O mistuia pe-a zeilor regină,
De l-a împins pe-un om vestit în lume
De cuvios să treacă prin atâtea
Primejdii și să-ndure-atâtea chinuri ?
Mânii așa de mari să-ncapă oare
In pieptul unor zei ? - A fost o veche
Cetate (de coloni din Tir zidită)
Cartagina, în față cu Italia
Și pân'departe-n dreptul gurii Tibrului
Oraș avut și aprig la războaie.
Aici se spune că-i era Iunonei
Mai drag decât oriunde-n altă țară
Mai drag decât în Samos chiar. Aice
Ea își avea și armele și carul
Și de pe-atunci se străduia zeița,
Chiar de pe-atunci visa să pun-aici
Domnia lumii, de-ar fi vrut Ursita.
Dar auzise că se va naște
Din sângele troian o seminție,
Ce va dărâma cetatea tiriană,
Și că din el cândva o să răsară
Intru risipa Libiei poporul
Trufaș în luptă, domn a toată lumea:
                  (I - 1 - 40)

Enea îi povestește reginei, în care Venus aprinsese dragostea pentru el, căderea Troiei și rătăcirile spre Hesperia, țara pe care i-o promit oracolele.

Jupiter îi amintește lui Eneas de misiunea sa, smulgându-l din mrejele Didonei, care se omoară.

Ajuns pe coastele Italiei, Sibila îi prezice viitorul și îl conduce în Infern, unde își întâlnește tatăl printre umbrele eroilor morți. Acesta îi dezvăluie o parte din înaltele destine ale Romei.

CÂNTUL al VI-lea cuprinde călătoria
                               lui Eneas în Infern.


Cei doi mergeau în umbra nopții, singuri,
Prin goalele ținuturi a lui Pluto
Și prin deșarta lui împărăție
Cum mergi printr-o pădure în lumină
Cea palidă și îndoioas-a lunii,
Când Jupiter ascunde ceru-n umbră
Și noaptea neagră-nvăluie pământul.
Chiar la intrare, chiar în gura iadului
Stau Plânsul și Mustrările de cuget
Și serbedele Boli și Bătrânețea
Cea tristă, Foamea răusfătuitoare
Și frica și scârboasa Sărăcie
Cumplite chipuri, Moartea, vai ! și Chinul,
Și somnul, care-i frate bun cu Moartea,
Și culpeștele pofte ale inimii
Căscată, fără fund, în clocot fierbe,
Și varsă în Cocit aina toată.
Luntrașul înfricoșător veghează
Aceste ape, Caron. E cumplită
Necurăția lui ! Cărunta-i barbă
I-atârnă-n jos, tufoasă și zbârcită,
Iar ochii lui de foc se uită țintă
O țoală prinsă într-un nod îi spânzură,
Soioasă, de pe umeri. El singur
Cu cangea-mpinge luntrea ori o cârmuie
Cu pânzele și-n barca lui cea neagră
La malul dimpotrivî cară umbrele,
Bătrân, dar bătrânețea lui e verde
Și ca un zeu de tânăr e bătrânul”.
           (VII 443 - 471)


Ajuns în Latium, Eneas încheie o înțelegere cu Latinus, regele țării, care îi fîgîduiește pe Lavinia, fiica sa, de soție. Junona provoacă războiul și-l stârnește pe Turnus, regele rutulilor, pretendent la mâna Laviniei, împotriva troienilor.

Așezat pe malul Tibrului, până la locul viitoarei Rome, un rege arcadian, Evandru, aliat cu Eneas, îi dă în ajutor pe fiul său Pallas și trupe de călăreți.

Turnus îi atacă pe troieni și e gata să cucerească tabăra. Consiliul zeilor hotărăște soarta troienilor, Jupiter va lăsa să se împlinească destinul.

Eneas cu flota etruscă va câștiga o mare bătălie, în care Pallas e ucis. Soarta războiului depinde de duelul dintre Eneas și Turnus. Dacă Eneas va fi biruitor, o va lua de soție pe Lavinia și va domni asupra unui amestec de populații în care se vor îmbina calitățile latinilor și ale troienilor.

Eneas iese învingător.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu