vineri, 15 iulie 2011

LITERATURA CHINEZA - LI TAI-PE




LI TAI-PE   (LI BAI, LI PO sau TAI BAI)
                 (701 - 762)

Poet chinez, care a trăit în timpul dinastiei Tang, el însuși fiind descendent din împăratul Wuti - dinastia Siang Si .

Li Tai-Pe și-a creat o bogată cultură, completată de o lungă călătorie prin țară. Dragostea de libertate îl determină să renunțe la viața de curtean și să străbată timp de 10 ani întreaga Chină.

După o retragere în Munții Mormintelor, se înrolează ca soldat în războiul civil, dar victoria partidei adverse îl condamnă la deportare pe viață.

Tematica bogată și variată a poeziei lui Li - Tai - Pe cuprinde erotica și natura, poezia eroică, filozofică, socială și de pahar.

Poetul evocă prietenia, natura, caracterul efemer al vieții omenești, pustiirile războiului.

Poezia  de pahar acoperă un fod filozofic legat de motivul clipei trecătoare.






CASCADA  DIN  MUNȚII  LU


Departe-n munți, amurgul
Scânteietor pierea:

După albastre cețuri
Abia mai pâlpâia.

Și mă uitam la munții
Pierduți în albăstrimi

Priveam tăcut cascada
Căzând din înălțimi:

Cum tocmai de sub nouri
Cascada se-azvârlea,

Și prin albaștrii codri
De sus, se prăvălea,

Părea că de pe ceruri,
In pulberi puhoind,

Se prăbușește Calea
Lactee, scânteind...









PAVILIONUL DE PORȚELAN


Pavilionul verde,
Inalt, de porțelan,

Lucea superb, departe,
Pa lacul diafan,

Ducea până la dânsul
Un pod de jad, întins

Ca blana unui tigru
În pânda lui surprins.

Acolo, în tăcere,
In serile târzii,

Ședeau cățiva prieteni
In mantii aurii,

Tăcuți ședeau acolo,
Prietenii acești.

Se înclinau spre maă,
Când beau adânc din cești.

Grăiu încet, arare,
Profund, șopotitor,

Să nu trezească noaptea
Cumva, cu glasul lor !

Tăceau apoi, pe gânduri,
Prietenii acești.

Se înclinau spre masă,
Când beau adânc, din cești !

Și se vedea-n adâncul
Acela diafan,

Răsfrânt, pavilionu
Inalt, de porțelan,

Și se vedeau adese,
Răsfrânți în limpezimi,

Cum beau câțiva prieteni,
Acolo-n adâncimi....














ȘOPOTUL  APELOR

Abia s-aude unda
De mal cum s-a atins.

Își oglindește luna
De toamnă chipul stins

Și-atât e de adâncă
Tăcerea, că aud

Cum lotusul suspină
Pe-adâncul lac din sud, -

Și parcă îmi șoptește
Cu glasul stins, mereu,

De-adânca lui tristețe
Și mă-ntristez și eu...


DU FU (TU FU, DU ZIMEI) (712 - 770)

Poet chinez, prieten cu Li - Tai - Pe, Du Fu a avut o tinerețe aventuroasă, pentru ca mai târziu să cunoască sărăcia și deziluziile. Lirica sa - din care se păstreazĂ 1400 de poeme - îi exprimă neliniștile, compasiunea față de cei umili, admirația patriotică față de trecutul glorios și elogiază prietenia.

Folosește versul de cinci picioare metrice, utilizând cu economie simbolurile și metaforele.













MOȘNEAGUL






Nu mai coboară
pacea pe pământ.
Nici eu, un biet moșneag,
de ea n-am parte.
Feciorii și nepoții
nu mai sunt;
de ce te-ai îndurat de mine,
moarte ?

Mă lepăd
de bătrânul meu toiag.
Nu mă căinați,
mi-s brațele vânjoase.
La hamul luptei
încă pot să trag.
Durerea asta de n-ar fi,
din oase.

Mai - marelui mă-nfățișez,
fălos,
gata de cătănie,
păsămite.
Baba se vaită
fără folos:
i-e frig în straiele
necăptușite.
Oare mi-e scris
să n-o mai văd în veci ?
Imi e de ea,
că-i firavă și slabă.

Pe-ntortocheatele-mi
de-acum poteci
să nu răcesc
mă-nvață biata babă.

Cetatea-i întărită
La Ceangan,
păzit e vadul
râului în spume.
N-o să pățim
Ca la Eceng mai an,
când fără rost
pieri atâta lume.

Ni-s date
întâlniri și despărțiri.
N-ai cum ghici
Când le-a venit sorocul
Cu ochii-nchiși,
furat de amintiri,
oftez: nu m-a prea răsfățat
norocul.

Ard focuri mari
pe munții megieși;
o nouă oaste
stăpânirea strânge.
Cealaltă zace-n câmp
leș lângă leș
și văile
s-au înroșit de sânge.
S-a stins
în țară al bucuriei glas.

Mă cheamă datoria:
calea-i una.
Colibă dragă, dulce sat,
vă las
și teamă mi-i
că pentru totdeauna.




v

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu