sâmbătă, 30 iulie 2011

QUINTUS HORATIUS FLACCUS - 65 - 8 î. Hr.


Horatiu este unul din cei mai mari poeți latini și un clasic al literaturii latine și universale.

Fiu de libert (sclav eliberat) Hortiu este originar din Venusia.

A studiat la Roma sub îndrumarea maestrului Orbilius Pupillus și apoi și-a completat studiile la Atena.

S-a înrolat în armata romană și a luptat la Phillipi sub conducerea lui Brutus ceea ce i-a adus confiscarea bunurilor.

Reveind la Roma, Horatiu a îmbrățișat profesia de poet și a fost extrem de noocos ca după pierderea bunurilor să-și găsească un patron filolog și iubitor de artă în persoana lui Maecenas.

Opera sa literară constă în ode, satire și epistole, toate remarcându-se prin eleganța dictiei și a expresiei gândurilor, într-o calmă și înțeleaptă reflecție asupra vieții.

ODE (Carmina)

Cărțile de ode cuprind o tematică majoă, bigată și diversă, ilustrând cu strălucire lirica socială, îndeosebi pe cea satirică, și lirica filozofică









Cartea I - Oda IX-a - LUI TALIARH


                                                                            (regele ospățului -greacă)




Oda este o meditație asupra ideii de tihnă, de „otium”, de răgaz spiritual.

Vezi cum se-nalță-n naltul omăt sclipind
Soracte fără vlagă pădurile
se pleacă sub poveri și gerul
aspru a încremenit pâraie ?

Topește frigu-n vatră punând din nou
butuci belșug și scoate din amfora
sabină vin de patru ierne
O, Taliarh, mai cu dărnicie.

Tot restun-n seama zeilor lasă-l; când
ei vânturi care-n fierberea mărilor
se luptă au potolit, nici vechii
frasini se clatin și nici ciprești

Ce fi-va mâine-feri să întrebi: o zi
oricum, de-ți mai dă Soarta, câștigului
s-o treci și, june, nu fugi de
dulcile dragoste, nici de hore

cât încă verde, încă departe ești
de căruntețea morocănoasă. - Acum
e timp de câmp, de piețe, șoapte
line spre noapte la ceasu-n care

v-ați înțeles; acuma și râsul drag
pe fata - ascunsă-n tainicul colț trădând
și de pe braț podoaba smulsă
ori de pe degete rău păzite.









Cartea a II-a  - ODA XIv

                 CĂTRE  POSTUMUS

Hei, Postume, Postume,'n aprigă fugă
se spulberă anii și-n van e-orice rugă,
căci nici bătrâneții ce vine grozavă
nici morții nefrânte n-aduce zăbavăȘ

n-aduce, lui pluto, cel crunt de-ai jertfi,
amice, trei sute de tauri pe zi:
el și pe-ntreitul Gerion cufundă
ca și pe Tityos în jalnica-i undă

pe care - el lege ce nimeni n-a frânt
câți roadem din rodul acestui pământ
vom trece-o cu toții, ori rege de ești
ori numai săracul ce-ogorul muncești.

Zadarnic fugi-vom de crâncene lupte,
de-a Hadriei valuri ce-n țărmuri sunt rupte,
zadarnic, Austrul în toamnă când vine,
de teama lui trupul păzi-ne-vom bine,

căci tot vom vedea noi Cocitul de-aproape
târându-se leneș cu negrele-i ape,
pe Sisif la munci îndelunge căznit
și neamul lui Danau de lege lipsit

lăsa-vom pământ și cămin și soție:
din pomii pe care i-ai pus n-o să vie
nici unul cu tine, ci doar și-o-nsoți
un trist chiparos p stăpânul de-o zi.







Cartea a dou a Epistolelor cuprinde Ars poetica (arta poetică)  cu titlul Epistule ad Pisones (Scrisoare către Pisones), în care se formulează  principiile estetice ale clasicismului antic, reluate de Boileau.

Horatius subliniază necesitatea respectării unor principii fundamentale, care dau valoare operei de artă: claritatea, simplitatea, unitatea dintre fond și formă, originalitatea temei, concizia, armonia, noutatea lexicului în concordanță cu conținutul.

            ARTA POETICĂ (Ars poetica)
             EPISTOLA CĂTRE PISON



Cap omenesc dacă la o ecvină un pictor
Să-l înnădească-ar voi și cu fulgi feluriți să îmbrace
Membre culese-n tot locul, așa ăncât să se sfârșească
Într-un urât pește negru femeia ce-n sus e frumoasă,

Oare, venind s-o priviți, v-ați putea ține râsul, prieteni ?
Credeți, Pisoni, că-i asemenea mult cu tabloul acesta
Cartea în care, ca visele unui bolnav, plăsmuite-s
Închipuiri găunoase la care nici mâini, nici picioare
Nu aparțin unui tot. Li s-a dat la poeți și la pictor
Ca să-ndrăznească orice, totdeauna, egală putere
Știm, și noi voiama aceasta, o cerem și dăm deopotrivă
Nu însă ca lâng-o fiară un blând animal să stea,
Șerpii cu păsări să se-mperecheze și tigrii cu mieii.


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 


Voi care scrieți, luați subiect pe măsura puterii
Voastre și mult chibzuiți ce vă pot purta, sau vă refuză
Umerii. Celui ce-alege materia după putință
Nu-i va lipsi bogăția-n cuvinte, nici ordinea clară,
Ordinea (sau eu mă-nșel) are-această virtute, acest farmec
Că autorul promisei poeme se spune îndată
Ceea ce-ndată-i de spus, că pe multe le lasă, le-amână
Pentru moment, una-i place, pe alta o disprețuiește
prin legătura prudentă și fină-a cuvintelor, iarăși,
Capeți distincție-n scris, dacă, prin iscusită-mbinare
faci dintr-un mai vechi cuvânt unul nou. De
                                     cumva e nevoie.


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

S-a disputat dacă face natura sau arta poem
Demnă de laudă. Munca lipsită de-o vână bogată
Cum și talentul incult nu văd ce-ar folosi, într-atât de
Mult se cer una pe alta și prietenește se leagă.







                             SATIRE  (Sermones)


Horatius a scris și două cărți de Satire în hexametri dactilici, cu subiecte foarte variate, în care tendințele poetului spre observație și generalizare morală îl fac să critice vicii sau defecte obișnuite: inconstanța sau lipsa de măsură, părtinirea, indiscreția, ambiția, desfrâul etc. În ansamblu, satirele conturează o lecție de viață și de moderație.

În Cartea I, Satira I, critică avariția.

De ce, Mecena, omul nicicând nu-i mulțumit
Cu soarta ce-i fu dată sau singur și-a croit ?
de ce îl pizmuiește pe altul fiecare,
Și-a celorlalți ursită mai fericită-i pare ?
Întors din bătălie, bătrânul luptător
Oftează: ”Ah, ce bine trăiește-un negustor !”
Iar negustorul zice, pe marea în furtună:
”Ostașilor li-e dată o soartă mult mai bună.
Înfrunt-o clipă moartea și cad adeseori,
Dar ce plăceri i-așteaptă când sunt biruitori !”


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

          Mi-aduc aminte
Povestea din Atena despre-un bogat avar,
Îl huiduia mulțimea, dar el n-avea habar;
”Pot să mă ocărască oricât, clevetitorii,
Acasă eu m-aplaud, sunându-mi bănișorii.”


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -


Dormiți cu guri căscat pe pungi de aur pline,
ca pe odoare sacre voi banii îi păstrați,
Vă bucură vederea, de parc-ar fi pictați !
Știți voi la ce-i bun banul ? Să-ți cumperi ce-ți
                                             lipsește


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 


Să tremuri zi și noapte, să fii numai urechi,
Ba că te calcă hoții, ba casa că se-aprinde,
Ba că te fură sclavii și fug de nu-i piți prinde...
Acestea-s pentru tine plăceri și bucurii ?
Aș vrea lipsit de ele să fiu cât voi trăi !...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu