joi, 22 septembrie 2011

ALEKSANDR SERGHEEVICI PUȘKIN 1799 - 1837






Poet, dramaturg și prozator rus, Pușkin este convins de ideile decembriștilor, suferă câteva exiluri și moare într-un duel, victimă a intrigilor cercurilor țariste.

Pușkin este deschizător de drumuri în literatura rusă, reînnoind-o în toate genurile.

El cântă durerile și bucuriile poporului rus, idealurile unei generații de revoluționari, setea de libertate.

Valorifică în opera sa tradițiile naționale, folclorul și istoria patriei.

Pușkin este creatorul liricii moderne ruse, al poeziei de meditație filozofică, inițiatorul romanului istoric (Fața căpitanului), al nuvelei sociale (Dama de pică).

Pune bazele dramei istorice prin Boris Godunov și realizează, prin romanul în versuri Evgheni Oneghin, o frescă a societății ruse din vremea sa.

In drama istorică Boris Godunov scriitorul se oprește asupra unui episod de mare tragism din istoria Rusiei de la sfârșitul secolului al XVI-lea.

Poemele Ruslan și Ludmila, Fântâna din Baccisarai, Poltava și Călărețul de aramă sunt creații epico-lirice ample, romantice și realiste totodată, cu numeroase elemente istorice, folclorice și fantastice.

Prizonierul din Caucaz aduce în centrul său eroul neconformist, cu elemente din viața poetului surghiunit.




ȚIGANII (Țâgani) - 1824

În acest poem, eroul, un tip byronian, este Aleco, un tânăr blazat, însetat de libertate, în conflict cu societatea înconjurătoare, care se izolează în mijlocul țiganilor nomazi.

Poemul se deschide cu descrierea plină
de pitoresc a șatrei:

gitans



Tăcerea somnului se-așează,
Doar câinii se aud lătrând
Și caii-n noapte cum nechează.
Colo-ntr-un cort un moș stă treaz;
Îi joacă jarul pe obraz
Stingându-se, când el, cu șoapte,
Privește șesul ca un iaz
Cuprins de aburul de noapte.
Căci fiica-i tânără-n pustiu
Se plimbă iar de dor împinsă,
Cu libertatea ea-i deprinsă,
Va reveni; dar e târziu;
Curând și luna e să plece
De printre norii ce rămân;
Zamfira nu-i și nu-i...Și rece
E cina bietului bătrân.



Dar iat-o ! După dânsa vine
Prin stepă-un tânăr. Cine-o fi ?
Bătrânul îl privește bine...
Tătucă, fata glăsui,
Ți-aduc un oaspe; în pustie
Lângă movilă îl aflai
Și l-am poftit sălaș să-i dai,
El vrea țigan ca noi să fie;
E urmărit de-al legii țel,
Vom fi prieteni, l-ai ascunde,
Aleco-l cheamă: gata-i el
Să mă urmeze orișiunde.


Aleco o urmează pe frumoasa Zamfira, pe care o iubește. El condamnă viața ”crudului oraș”.


Acolo, oamenii grămadă
Nu simt mireasma din livadă,
Nici boarea codrului trufaș,
Alungă visul și iubirea,
Negoț cu libertatea fac,
La idoli își smeresc gândirea.

Cer bani pe lațu-n care zac.
Ce-am părăsit ? Trădări cotite,
Osânda ce rostită mi-i,
Prigoana gloatelor smintite
Ori sclipitoare mârșăvii.



gitans


Aleco este părăsit de Zamfira, care se îndrăgostește de un tânăr țigan.

Aleco îi va ucide pe amândoi și bătrânul tată al Zamfirei îl alungă dintre ei.





Bătrânul, trist, i-a spus apoi:
”Om mândru, pleacă dintre noi !
Suntem sălbatici, n-avem lege,
Dar nu ucidem, nu căznim,
Nu vrem nici sânge - se-nțelege !
C-un ucigaș noi nu trăim.
Cu soarta noastră greu îți vine,
Vrei libertăți doar pentru tine;
Ne va-ngrozi vorbirea ta:
Noi suntem buni, ce-i drept ne place -
Tu rău și dârz: te du...nu sta,
Cu bine ! Mergi, de poți, în pace.”
A spus - și șatra ce nu tace
Cu larmă drumul și-a-nceput:
Din valea nopții-ngrozitoare
Curând în stepă-a dispărut.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu