sâmbătă, 17 septembrie 2011

JOHN KEATS 1795 - 1821





Poet romantic englez (a doua generație de poeți romantici ai Angliei) aduce în poezia sa cultul antichității și interesul pentru lumea medievală, folclorică și mitologică.

În timpul vieții sale, criticii nu i-au fost favorabili și lucrările sale au fost publicate cu succes abia cu patru ani înainte de mortea sa.

După moartea sa, lucrările sale au crescut vertiginos ca prestigiu.

Lucrările sale au influențat mulți poeți și mult mai târziu (ca epocă) Jorge Louis Borges spunea că întâlnirea sa cu opera lui Keats a avut o influență semnificativă asupra sa ca poet.







ODĂ LA O URNĂ GRECEASCĂ

 

Mireas-a liniștii eterne, fecioară încă nerăpită,
Copil de suflet al tăcerii și-al timpului ce trece greu,
Povestitoare din pădure, ce spui povestea înflorită
Mai dulce ca în versul meu,
O ! spune, spune ce-i legenda cu zei și oameni dimpreună.
Din plaiurile-Arcadiene ori din a Tempei mândre văi,
Și care-n horbotă de frunze, frumosul trup ți-l încunună ?
Și ce fecioare răzvrătite, ce oameni sunt colo, ce zei ?
Și ce-i năvala cea nebună și lupta ceea de scăpare ?
Și fluierele care cântă ș-acea sălbatec-admirare ?
Sunt dulci cântările-auzite, dar pentru mine-i mai plăcută
Cântarea care nu se-aude; o ! fluiere, cântați mereu,
Nu pentru simțurile mele, ci melodia voastră mută
            Cântați-o sufletului meu !







O ! tinere, ce stai la umbră, cântarea ta nu vei curma-o,
Cum din copacul larg de ramuri nici frunza nu s-a scutura.
Cu orișicâtă îndrăzneală, nicicând tu nu vei săruta-o,
Oricât te-ai crede de aproape. Și totuși nu te întrista:
Deși nu ți-ai văzut norocul, nu-mbătrânește-a ta mireasă,
Și tu de-a pururi vei iubi-o și ea va fi mereu frumoasă.





O ramuri, fericite ramuri ! frunzișul vostru totdeauna
Îl veți păstra și primăverii voi nu veți zice bun-rămas
Ferice cântăreț ! Din fluier doinești mereu și nou întruna
            E-al fluierului dulce glas
Iar tu, iubire fericită, tu încă ești mai fericită,
Și tinerețea ta-i eternă, în veci înfiorată ești,
Tu veșnic caldă, bucurie ce-ntruna poate fi sim'ită,
Deasupra timpului ce trece ș-a patimilor omenești,
Ce-ți lasă inima închisă, de jale și durere frântă,
Usucă limba ta în gură și fruntea ta o înfierbântă.







Dar cine-s oamenii de colo ? Ei vin la jertfă și misteuri.
O ! preot ne-nțeles de lme, la ce altar aduci grăbit
Sărmana juncă ce se zbate și muge-ntruna către ceruri
            Cu pântecele-mpodobit ?
Ce orășel se vede-acolo, pe malul râului sau mării,
Ce pașnică cetate oare în vârful muntelui o fi,
Din care iese tot poporul în dimineața închinării ?
O ! mic oraș, a tale strade de lume nu vor mai vui
Și nici un suflet de pe lume nu va veni ca să ne spuie
De ce acuma stă acolo o părăsită cetățuie.


O ! formă atică ! ce zveltă ești în podoabele-ți sculpate !
Cu mândri tineri și fecioare ca statuile-nmărmuriți,
Cu ramurile din pădure și buruienile călcate,
              De frumusețea ta vrăjiți,
Noi stăm ca-n fața veșniciei, tăcută pastorală rece !
Tu vei rămâne în mijlocul durerilor ce vor mai fi,
Atunci când vârsta cea de astăzi din viața asta s-o petrece.
Și omenirii, ca prieten, vei spune tot ce poate ști :
Că Adevărul e Frumosul, Frumosul Adevăr se cheamă,
Atâta-i tot ce știți aicea, de alta nu mai țineți seamă.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu