miercuri, 21 septembrie 2011

ALFRED DE VIGNY 1797 - 1863





Reprezentant al romantismului francez, Alfred de Vigny se afirmă ca poet, prozator și dramaturg.

Creația sa poetică, formată din 32 de poeme, se caracterizează prin nota meditativă, filozofică, asupra condiției umane.

Dintre operele lui menționăm: Destinele, Poeme antice și moderne și drama Chatterton.

În poezia sa, Vigny apare ”contemplator tăcut”, preferând poezia de idei cu elemente epice și dramatice, evitând reformismul, fiind adevărat ”sculptor al cuvântului meșteșugit”.








MOISE
1826

Poem de inspirație biblică, abordează tema omului de geniu, a tragicei sale izolări într-o lume care nu-l înțelege.

Moise apare astfel ca o proiecție simbolică a destinului de proscris al poetului, obosit de lupta cu viața:


Și colo, sus, pe munte, învăluit în ceață,
A stat de vorbă Moise cu Domnul față-n față.



 





Spunea:”Stăpâne, oare, când să termin mă lași ?
Unde voiești tu încă să-mi duc trudiții pași ?
Trăi-voi deci puternic și singur precum sunt ?
S-adorm mă lasă-n somnul eternului pământ !
Prin ce am fost eu vrednic s-ajung de tine-ales ?
Eu ți-am condus poporul oriunde m-ai trimes,
Acum când  el cu pasul atinse-aproape țara
Ce i-ai făgăduit-o, dă-i altuia povara
Să țină Israelul în frâie mai cu seamă;
Îi dăruiesc și cartea și varga de aramă,


 



De ce vrei tu să-mi spulberi speranțe și credință
Și nu mă lași, Stăpâne, un om în neștiință,
Și unde-mi este locul mormântului te-ntreb,
De nu-l găses din Nebo la muntele Horeb ?
Printre-nțelepți, făcut-ai să fiu un înțelept !
Cu degetul poporul pribeag l-am dus eu drept,
Făcui să plouă focul pe capete de regi;
Cea mai străveche groapă deschid printre morminte,
În glas îmi află moartea profetice cuvinte,
Prea mare sunt, piciorul meu trece peste nații,
Iar mâna mea dezleagă și leagă generații.
Stăpâne,-s vai ! puternic și singur precum sunt
S-adorm mă lasă-n somnul eternului pământ !


 



Vai ! știu de-asemeni toate secretele cerești,
A ochilor tăi forță ai vrut să-mi dăruiești,
Porunci dau nopții, vălul să-și rupă peste lume:
Eu aștrii toți îi număr spunându-le pe nume.
Și când îi chem pe boltă cu gestul meu, oriunde,
În grabă fiecare: ”Aici sunt”, îmi răspunde.
Când mâinile-amândouă pe nori mi se-mpreună
Eu sec în a lor pântec isvoare de furtună;
Scufund cetăți sub negre nisipuri și pământuriȘ
Răstorn și munți năprasnic sub aripe de vânturi;
Neobosit piciorul ca spațiul e mai strașnic;
Când trec își trage fluviul vâltorile lui pașnic,
La vocea mea când tună tac glasurile mării,
De suferă poporul și-i se cuvin legi țării,
Ridic privirea,-n mine pătrunde al tău duh;
Pământul mișcă, astrul ezită în văzduh;
M-admiră ai tăi îngeri și sunt geloși mereu.
Și, totuși, fericirea, Stăpâne, n-o am eu;
Mă-mbătrâniși puternic și singur precum sunt,
S-adorm mă lasă-n somnul eternului pământ !





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu