duminică, 4 septembrie 2011

JEAN - JACQUES ROUSSEAU 1712 - 1778



Filozof și prozator francez, născut la Geneva, Rousseau este unul dintre iluminiștii ale căror idei au influențat Revoluția de la 1789 (Discurs asupra originii și cauzele inegalității dintre oameni, Contractul social).

Romanul pedagogic Emile susține ideea unei educații naturale.

Romanul epistolar Julie sau noua Eloiză, precum și Visările unui hoinar singuratic fac din Rousseau un precursor al sentimentalismului preromantic.







CONFESIUNI (Confessions)

       1712  -  1778





În confesiunile publicate postum,  Rousseau își prezintă viața, de la naștere până în 1766, arătându-se atât pe el însuși cât și pe alții cu toată sinceritatea, fără nici un menajament.





CARTEA ÎNTÂI (1712 - 1728)

Alcătuiesc o lucrare cum n-a mai fost alta la fel și a cărei înfăptuire nu va avea imitator. Vreau să înfățișez semenilor mei un om în tot adevărul firii lui și omul acesta voi fi eu.

Numai eu. Îmi știu inima și-i cunosc pe oameni. Nu sunt făcut ca nici unul dintre cei pe care i-am văzut; cutez să cred că nu sunt făcut ca nici unul dintre cei care există. Dacă nu prețuiesc mai mult, cel puțin sunt altfel. Dacă natura a procedat bine sau rău  distrugând tiparul după  care m-a croit, asta n-o poate judeca nimeni decât după ce mă va fi citit.

Trâmbița judecății din urmă sune când va vroi; eu am să vin, cu această carte în mână, spre a mă înfățișa înaintea judecătorului suprem. Voi striga cu glas tare: Iată ce am făcut, ce-am gândit, ce am fost. Am spus binele și răul cu aceeași nepărtinire. N-am trecut sub tăcere nimic urât, n-am adăugat nimic frumos, iar dacă s-a întâmplat să pun vreo înfloritură fără importanță, asta este numai pentru a umple un gol  prilejuit de cusururile memoriei mele; se poate să fi luat ca adevăr ceva ce știam că ar fi putut fi devăr, niciodată ceva ce știam că era fals.

M-am arătat așa cum am fost; demn de dispreț și josnic, când am fost; bun , generos, sublim, când , de asemenea, am fost; mi-am dezvăluit  sufletul așa cum tu însuți l-ai văzut. Ființă Eternă, strânge în jurul meu nenumărata mulțime a semenilor mei; să asculte confesiunile mele, să țipe la ticăloșiile mele, să roșească la nemerniciile mele. Și fiecare să-și descopere la rândul său, inima, cu aceeași sinceritate, la picioarele tronului tău; apoi să-ți spună măcar unul, dacă se va încumeta:
Eu am fost mai bun decât omul acesta.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Simțeam înainte de a gândi; asta este soarta oamenilor. Am încercat-o mai mult ca oricare altul. Nu știu ce-am făcut până la cinci sau șase ani; nu-mi dau seama cum am încățat să citesc; nu-mi amintesc decât de primele lecturi și de efectul pe care l-au avut asupra mea: e perioada când am căpătat fără întrerupere conștiința despre mine însumi. Mama lăsase câteva romane. (Mama lui J.J. Rousseau a murit la nașterea acestuia). Ne apucam să le citim după cină, tata și eu. La început, nu era vorba decât să mă deprindă cu lectura grație unor cărți plăcuteȘ dar, în curând, interesul deveni atât de mare, încât citeam  rând pe rând, fârâ încetare, și ne petreceam nopțile cu această îndeletnicire. Nu ne puteam niciodată despărți decât la sfârșitul volumului. Uneori tata , auzind dimineața rândunelele, spunea rușinat:”Haide la culcare; sunt mai copil decât tine”.

În puțină vreme, am căpătat, prin această metodă primejdioasă, nu numai o mare ușurință de a citi și de a mă înțelege, dar și o cunoaștere a pasiunilor, unică la vârsta mea. N-aveam nici o idee despre lucruri, când toate simțămintele îmi erau deja cunoscute. Nu făptuisem nimic, dar simțeam totul. Aceste emoții încâlcite, pe care le încercam una după alta, nu tulburau cu nimic rațiunea pe care n-o aveam încă; dar  ele mi-au format una de alt soi și mi-au dat despre viața omenească niște noțiuni bizare, smulse din cărți, și de care experiența și cugetarea n-au putut să mă lecuiască niciodată.


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -


                                



Copil fiind, Jean-Jacques Rousseau a fost pedepsit pe nedrept.

Scriind acestea, simt astăzi cum mi se iuțește pulsul; acele momente nu le voi uita niciodată, chiar de-ar fi să trăim o mie de ani.

Acest prim sentiment al violenței și nedreptății a rămas atât de adânc  săpat în sufletul meu, că numai gândul la el îmi răscolește tulburare de atunci, și acest sentiment, legat de mine la originea lui, a căpătat o asemenea tărie prin el însuși și s-a desprins în așa măsură de orice cauză personală, încât inima mi se învolburează la priveliștea sau la povestirea unei acțiuni nedrepte, oricare i-ar fi obiectul și oriunde s-ar petrece ea,  ca și cum efectul s-ar răsfrânge asupra mea.

Când citesc despre cruzimile unui tiran fioros sau despre răutatea ascunsă a unui popă mârșav, îmi vine să mă duc să-i înjunghii pe acești ticăloși, chiar de-ar fi să pier de o sută de ori din pricina lor.

Adesea, n-am pregetat să pun pe fugă sau să arunc cu piatra într-un cocoș, o vacă, un câine sau orice alt animal ce vedeam că-l chinuiește pe altul numai fiindcă se simțea mai puternic.

Această pornire poate să-mi fie firească, și cred că-mi și este; dar amintirea grea a primei nedreptăți pe care am suferit-o, m-a urmărit prea mult și prea tare ca să nu se fi sădit și mai adânc în mine.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu