luni, 26 septembrie 2011

EDGAR ALLAN POE 1809 - 1849


                            



Poet, prozator și critic literar american.

Deschide, prin opera sa, calea simbolismului și a suprarealismului.

Scrie lirică romantică și cu accente elegiace și viziuni halucinante, de desăvârșită rigoare formală:
Tamerlan și alte poeme (1827), Corbul și alte poeme (1845), Ulalume, Anabell Lee, Clopotele etc.

Scrie și proză fantastică, așa-numitele ”
povestiri extraordinare”, reunite în volumul Povestiri ale grotescului și arabescului.




CORBUL  (The Raven)
          1845










Odată, într-un îndepărtat miez de noapte, pe când
                              
      ascultam truditele șoapte
Ale unor tomuri vechi și uitate, ce-mi spuneau că
                              
                 totul e trecător,
Pe când piroteam aproape dormind, deodată mă
                              
                 îndreptai auzind
O foarte înceată bătaie lovind în ușa camerei mele ușor,
”E vreun călător”, zisei bombănind,”poate că el se trezi
                      ciocănind la ușa camerei mele ușor.
E numai atât, un călător”.
Ah, lămurit îmi aduc aminte, era în decembrie cu reci
                              
                                morminte;
Fiece cărbune, murind cuminte, și-aruncă spectrul
                              
         albăstrui pe covor,
Cu nerăbdare-așteptam dimineața; în zadar încercasem,
                              
           împărtășind viața
Cărților mele, să mai sfâșii ceața tristeții pentru pierduta
                              
                                        Lenore,
Pentru rara, zglobia fată, pe care îngerii o numesc Lenore,
Dar al cărui nume fu aici trecător
Și mătăsosul, tristul foșnet, slab al perdelelor purpurii,
Mă sfredeli, cu o nemaisimțită groază mă cuprinse
                              
                 într-un fior,
Că trebui, ca să bată mai încet inima mea, să mă opresc
                              
                          și să repet
”E vreun călător, ce, voind să intre, bate la ușa mea
                              
                                rugător,
Întârziat călător care bânuiește, la ușa mea,
                              
                         adăpost primitor,
E numai atât, un călător.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -








Aruncai oblonul și, cu mult tapaj, scuturând
                 năzuros bizaru-i penaj
Pătrunse-năuntru un negru Corb, al
          prea-sfântului timp trecut slujitor;
Nici un fel de atenție nu-mi dete; nu șovăi ci, pe
                   îndelete, ca în temeiul unui vechi acord,
Cu nobilă mână de lady sau lord, deasupra ușii camerei
                mele se cățără disprețuitor,
Sus, pe bustul palidei Pallas, așezat chiar deasupra
                                  ușii camerei mele, se sui fără zor
Se sui și stătu, sumbrul călător.







Și-atunci zburătoarea de eben așa hâdă, visarea mea
                visarea mea tristă mai făcu să surâdă
Prin gravul, funebrul alai, cu care-și purta ifosul
                              
                                         ocrotitor,
”Creasta ți-e smulsă și rasă” zisei, ”dar nu vii, desigur
                              
                                 dintre mișei,
Stafie ursuză, corb bătrân, ce-ai trecut de țărmul
                              
                Nopții în zbor,
Spune-mi numele de prinț cu care țărmurile Nopții
                              
                       te strigă în cor ”.
Răspunde Corbul; ”Nevermore”





- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -






Dar fiindcă numai pasărea hâdă sufletu-mi trist
                                    mai făcu să surâdă,
Îmi trăsei jilțul în fața ușii, bustului și Corbului
                                              atotștiutor
Și adânci în velurul ceresc, mă apucai să înlănțuiesc
Gânduri de alte gânduri triste, ca doar așa să
         lămuresc ce această cobe, pasăre venită din
                                                           trecutul înșelător,
Ce,  această posomorâtă, neînvățată și spectrală pasăre
                 cobe, pasăre fatală, venită din trecutul chinuitor,
Voi să spună prin croncănitul  ” Nevermore”.








Asta voiam să lămuresc, fără să mă destăinuiesc
Lighioanei a cărei privire de jar îmi ardea pieptul,
                                                                mistuitor;
De astea și altele-așteptam din vecie, cu capul lăsat
                                                                 fără silnicie
Pe fața de catifea viorie a pernelor pe care
      străluminarea razelor lămpii se cernea mângâietor,
Pe fața de catifea viorie a pernelor pe care
      străluminarea razelor lămpii luneca dezmierdător,
Dar pe care ea n-o va mai mângâia nicioată visător !
Atunci îmi păru într-o clipă pierdută, aerul mai
                                dens parfumat de-o nevăzută
Cădelniță legată de serafimii al căror clinghet de pași
                 pe sofa moale se bănui că trece ușor.
”Netrebnice ”, strigai, ”Dumnezeu ți-a dat, prin
                        acești îngeri fără păcat.
Răgaz, răgaz și leac de uitare, balsam pentru rana
                                                   pierdutei Lenore !
Bea, o, bea și, în alinare, uită de pierduta Lenore !”
Răspunde Corbul ”Nevermore”.









”Profetule !” strigai, ”vestitor posac, totuși, profet,
                                     de ești pasăre sau drac,
Fie că Satana te-a-ndemnat, fie că furtuna te-a
               aruncat pe acest țărm neprimitor,
Așa jumulit și sălbăticit, în ținutul acesta deșert și
                                                             vrăjit,
În căminul meu de spaimă bântuit, spune-mi cel
                                puțin, tu, te implor,
Spune-mi mai e, în Galaad, vreun balsam alintător ?
                  Spune-mi, spune-mi, te implor !”
Răspunde Corbul: ”Nevermore ”.







”Profetule !” strigai, crainic posac, totuși, profet,
                                        de ești pasăre sau drac,
Pe cerul ce peste-amândoi se-ncovoaie, pe Domnul
                pe care-l iubim amândoi, te implor,
Spune-mi dacă, în Edenul depărtat, sufletul meu de
                                             tristeți încărcat
Va mai îmbrățișa pe sfânta fată pe care îngerii
                                              o numesc Lenore,
Va mai îmbrățișa zglobia fată pe care îngerii
                                              o numesc Lenore ?”
Răspunde Corbul: ”Nevermore”.








”Să-ți fie cuvântul semn de plecare, pasăre sau demon,
                                                          el să ne separe !
Du-te-ndărăt spre uraganul și țărmurile Nopții lui Pluton
                                                         în zbor
Nu lăsa neagra pană ca urmă-a minciunii care în
                                          sufletu-ți scurmă !
Lasă-mi sihăstria neprihănită ! De pe ușa mea
                                                       pleacă-n zbor !
Din inima mea pliscul ți-l trage, de pe ușa mea
                                     ia-ți chipul în zbor !”
Răspunde Corbul: ”Nevermore”.








Și de-atunci o pană nu-și mai flutură, a stat mereu și încă
                                                                              stă
Pe placidul bust al palidei  Pallas, sus pe ușa mea
                                                           ne-ndurător;
Și ochii lui galeși scânteiază ca ai unui demon care
                                                               visează,
Lumina lămpii lunecând, proiectează umbra-i
                                   întreagă jos, pe covor;
Și sufletul meu din această umbră, pâlpâietoare
                                                 pe covor,
N-o mai fâlfâi niciodată în zbor !