joi, 22 septembrie 2011

GIACOMO LEOPARDI 1798 - 1837




Poet și prozator italian. Abordează o lirică în care străbat ca motive centrale : meditația filozofică pe tema efemerității vieții și-a iubirii, imposibilitatea atingerii fericirii, conștiința durerii cosmice și a neantului.

Scrie Cântece și mici opere morale, dialoguri și eseuri, în proză.

Traduce din poeți consacrați ai antichității eline și latine.

Poezia lui, ca și a celorlalți mari romantici, respiră o generoasă dragoste de oameni.








CÂNTECE  (Canti)

1831 - 1835

În
Către Italia, poetul realizează o odă spre slava patriotismului și a libertății:











O, patrie, văd ziduri vechi, văd arce,
columne, statui, turnuri solitare
ce le-au înălțat cândva străbunii,
dar nu văd gloria de altădată,
nici spadele, nici laurii de care
știut-au bunii noștri să se-ncarce.
Bicisnică și dezarmată,
ți-arăți azi fruntea goală și gol pieptul.
Vai ! câte răni, cât sânge, ce paloare !
ah, jalnică-mi apari, tu preafrumoaso !
Strig astăzi, cer și lume, vouă:
ci spuneți, spuneți, cine a adus-o
în starea asta ? Dar mai rău ca toate:
ea are-n lanțuri brațele-amândouă !
Cu părul despletit, fără cunună,
stă la pământ nemângâiată,
disprețuită, ascunzându-și fața
între genunchi, și varsă lacrimi grele.
Plângi, ai de ce, Italie, să plângi,
tu, cea născută să-ntreci neamuri multe
și-n vremi prielnice, și-n ceasuri rele.




De ți-ar fi ochii două vii izvoare -
Și plânsul tău n-ar spăla otrava
rușinii și scăderii tale:
stăpână-ai fost: azi - biată roabă.
Ah, cine, prin viu grai ori prin scrisoare,
reamintind trecutul tău și slava,
nu spune: fu măreață; astăzi oare
nu e tot ea, nu e aceeași ?
De ce, de ce ? unde-i străvechea vlagă,
și armele,-ndârjirea, vitejia ?
Din mână cine ți-a smuls spada ? cine
te-a fost trădat ? A cui fu dibăcia,
ori încordarea, ori puterea are
de-a-ți sfâșia hlamida și cununa ?
De la atâta culme, când și ce fel
Te-ai prăbușit atât de jos ?
nu luptă nimeni pentru tine ?
și nimeni dintre-ai tăi nu sare
în apărarea ta ?
La arme ! dați-mi arme : voi lupta
eu singur  ! singur voi cădea !
O, facă cerul sângele-mi să fie
Italicelor piepturi - vâlvă vie !



Unde-ți sunt fiii ? Aud zvon de arme,
de care, glasuri și bătăi de tobe:
departe, pe pământ străin
se bat și mor flăcăii tăi.
Ascultă, o, Italie, ascultă !
zăresc, sau mi se pare,-o revărsare
de pedestrași, de cai, și praf, și fum,
și luciul spadelor în soare,
ca printre cețuri fulgere-orbitoare.
Nu prinzi curaj ? privirea-ți înfricată
nu suferi să ți-o-ndrepți spre-această luptă
nehotărâtă încă ? Pentru cine
se războiesc pe-acele-ntinderi
toți tinerii Italiei ? O, zei !
se bat italicele săbii
nu pentru tine: pentru altă țară !
Amar de-acel ce piere-n bătălii
Nu pentru vatra lui străbună,
nu pentru soața-i credincioasă
și dragii lui copii,
ci-nfrânt de dușmanii unui străin
și pentru-alt neam. El nu poate să spună
murind: Ah, maică, țară bună,
viața ce mi-ai dat-o, azi ți-o-nchin.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu