vineri, 23 septembrie 2011

Petőfi Sándor 1823 - 1849






Este unul din marii poeți lirici ai Ungariei.

A participat la Revoluția de la 1848 și a căzut la Albești, în Transilvania.

Scrie o poezie romantică, în care se resimte influența lui Heine, Byron, Shelley.

În versurile sale reflectă idealurile naționale și descoperă sufletul popular surprins în folclor.

El este poetul evocării baladești, al revoltei sociale și al elanurilor patriotice.

Din creația care-l definește în dominantele liricii sale reținem poemul epic
Ianoș Viteazul, satira socială Barosul satului, poeme erotice: Frunze de chiparos pe mormântul Etelkăi, Nori, versurile revoluționare: Istok Neunul, Mă chinuie amar de gând, Trimiteți regii la spânzurătoare, etc.

IANOȘ  VITEAZUL

(Janos Vitez)- 1845







Poemul, romantic cu elemente folclorice, are în prim - plan imaginea erosului popular: frumos, viteaz, harnic, inteligent, cinstit, întruchipare a ideii de bine, de dreptate, însușiri pe care le dovedește în fapte extraordinare.

Odiseea lui Ianoș configurează metaforic pe aceea a poporului.

Ianoș se desparte de draga lui Ilușca:









”Și acuma, floare, mi te las cu bine,
Amintește-ți însă, când și când de, mine.
De-i vedea în cale creangă veștejită,
La sărman pribeagul cugetă, iubită.”


”Ianci-al meu, iubite, dacă trebui' pleacă !
Cel-de-Sus lumină-n cale-a ta să facă.
Floarea ruptă-n cale de-o vezi, gândește
La iubita care și se ofilește:”


Mi se despărțiră, ca de creangă frunza;
Le pătrunse-n inimi iarna rea, ursuza.
Lacrime șiroaie pline biata fată,
Le zvânta el, Ianici,-n mâneca lui lată.


Și porni: pe-unde-i calea, nici că-i pasă !
Lui îi e totuna unde-i drumu-l lasă.
N-auzi în preajmă fluierând copiii,
Nici talanga turmii-n liniștea câmpiii.


Rămăsese satul hăt colo, departe,
Nu văzu la târlă focu-ncins cum arde,
Turla doar, din ceața zării cenușie,
Mai căta în urma lui ca o stafie.


De-ar fi fost prin preajmă, o ureche trează,
L-auzea pe Ianci cum din greu oftează,
Spântecau cocorii, cerul, înoptatul,
Însă n-auziră nici cocorii-oftatul.





Women Comments



După lungi peregrinări, ia parte la lupta împotriva turcilor, descisă cu plasticitate de poet:






Solul se întoarnă, goarnele răsună,
Se pornește lupta-n vuiet de furtună;
Zăngănit de-oțele, chiot până-n zare,
Semn era de luptă-al cetelor maghiare.


Pintenii-și izbire-a noatre rânduri brave,
Duduia pământu-n pocnet de potcoave,
Ori era, pesemne, inima țărânii
Tremurând de lupta asta cu păgânii.


Ci burtosul pașă, nemaistând pe gânduri,
Gata de bătaie-și strânse-a sale rânduriȘ
Strânsă zid sta astfel otomana oaste,
Când maghiara ceată o izbi în coaste...


Numai că năvala nu fu doar o joacă,
Vălmășală-adâncă prinse să se facă;
Prinseră s-asude sânge turcii, tare,
Se făcu-nverzitul plai o roșie mare.


Phii ! Fu ziua caldă, nu fu joc, copile,
Turcii morți pe câmpuri s-adunau movile.
Dar burduhănosul pașă mai trăiește,
Scăpărând spre Ianci spada și-o țintește.

 
Elemente fantastice se împletesc cu cele reale.

Ianoș află că Ilușca a murit.

În finalul poemului, ca-n basmele populare, ea reapare miraculos în țara dragostei, spre fericirea eroului:










Se-ntindea în miezul ostrovului lacul,
Trist, porni-nt-acolo Ianci-al meu, săracul,
De la piept desprinse floarea, ce crescuse
Pe mormântul dragii sale, și-apoi spuse :


”Tu, cenușă, scumpă-a dragostei,  curată,
Te-oi urma; doar drumul, rogu-te mi-arată.
Și zvârli răsura-n lac; puțin lipsise
Și el să se-azvârle-n verzile abise.


Dar, minune mare ! Ce văzu ? Zvârlită,
Se schimbă răsura-n Ilușca iubită,
Scos din minți, viteazul s-avântă și-ndată
Mântui din valuri fata înviată.


Vezi, c-avea el, lacul cela, apă vie,
Care poate face totul să învie.
Din cenușa fetei se ivise floarea,
Care-acum o smulse morții,-ngrozitoarea,


Despre multe-gura-mi ar putea să-nșire,
Dar nu de-a lui Ianoș mare fericire,
Când smulgându-și draga și-nălțând-o-n soare,
Ilișca îi dete prima sărutare.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu