marți, 20 septembrie 2011

MIZERABILII - Victor Hugo







Roman de structură epopeică, construit pe planuri multiple, cu tablouri variate, constituie o amplă viziune asupra epocii, ale cărei dimensiuni le dă lupta de la Waterloo și cele de pe baricadele Parisului din 1830.

Romanul apare ca o epopee a Parisului și a poporului francez în prima jumătate a secolului al XIX-lea.






CARTEA A PAISPREZECEA,
            DRAPELUL
                         Primul  act




Nimic nu se întâmplase încă. La Saint-Merry sunase ora zece. Enjolras și Combeferre se postaseră, cu carabinele în mâini, aproape de curmătura baricadei celei mari. Nu-și vorbeau; ascultau cu încordare căutând să prindă chiar cel mai surd și depărtat zgomot de pași.

Deodată, în mijlocul acestei liniști de mormânt, o voce limpede, tânără,veselă, care părea că vine dinspre Saint - Denis, începu să cânte deslușit un fel de parodie glumeață pe vechea arie populară ”La lumina lunii” (”Au clair de la lune”), această poezie terminată într-un fel de strigăt semănând cu cântecul cocoșului.  (....)(Chanson de Gavroche).

Își strânseră mâna.
- E Gavroche, zise Enjolras.
- Ne dă de știre, adăugă Combeferre.

Un tropot de pași grăbiți tulbură liniștea străzii pustii. O ființă mai sprintenă ca o paiață se cățără pe deasupra omnibuzului și Gavroche sări gâfâind în baricadă.
- Dați-mi pușca, zise el și adăugă: Vin !

Un fior electric străbătu toată baricada. Apoi se auzi mișcarea înfrigurată a mâinilor care-și luau puștile.

- Vrei carabina mea ? întrebă Enjolras pe Gavroche.
- Vreau pușca cea mare, răspunse Gavroche.
Și luă pușca lui Javert.
Două sentinele se retraseseră și se întorseseră o dată cu Gavroche. Era sentinela de la capătul străzii și cea de la Petite - Trunderie. Santinela din ulicioara Precheurs rămăsese la postul său, ceea ce însemna că dinspre poduri și Hale nu se apropia nimeni. Strada Chanvrerie, din care abia se vedeau câteva pavele la lumina proiectată asupra drapelului, părea, în ochii răsculaților, ca o uriașă poartă boltită și neagră, întredeschisă într-un nor de fum.

Fiecare își luă poziția de luptă.
Patruzeci și trei de răsculați, printre care Enjolras,Combeferre, Courfeyrac, Bossuet, Joly, Bahorel și Gavroche, stăteau îngenunchiați în baricada cea mare, cu capul la înălțimea meterezului, cu țevile puștilor și carabinelor sprijinite pe parapetul de piatră, ca de crenelurile unei cetăți, atenți, tăcuți, gata să tragă. Șase dintre ei, comandați de Feuilly, se postaseră cu pișca la ochi, la ferestrele celor două etaje ale Corintului.

Mai trecuseră câteva clipe, apoi un zgomot de pași măsurați, numeroși, greoi se auzi deslușit dinspre strada Saint-Leu. Zgomotul acesta, mai întâi slab, pe urmă tot mai apăsat, mai sonor, mai puternic, se apropia încet, fără opriri și întreruperi, cu o stăruință liniștită și amenințătoare. Nu se mai auzea altceva. (....)

Se făcu tăcere, ca și cum și de o parte și de alta lumea ar fi fost în așteptare. Deodată însă din fundul întunericului, un glas cu atât mai sinistru cu cât nu vedeai pe nimeni și-ți părea că însuși întunericul vorbește, se auzi :

- Cine-i acolo ?
În același timp armele zăngăniră amenințător.
Enjolras răspunse mândru :
- Revoluția franceză !
- Foc ! răspunse glasul.
Un fulger înroși fațadele locuințelor, ca și cum ușa unui cuptor s-ar fi deschis deodată.

O detunătură îngrozitoare se auzi pe baricadă. Steagul roșu căzu. Descărcătura fusese atât de năprasnică, încât retezase prăjina drapelului, cu alte cuvinte capătul oiștii omnibuzului. Gloanțele care ricoșaseră de pe ciubucurile caselor pătrunseră în baricade și răniră câțiva oameni.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

De la sosirea la Corint și în timpul cât se construia baricada, nimeni nu se mai gândise la moș Mabeuf, deși acesta nu părăsise mica trupă. (......) În clipa atacului, când se auzise detunătura, zguduitura fizică îl zdruncinase și, ca deșteptat din somn, se ridicase deodată, străbătuse sala și, pe când Enjolras își repeta chemarea: ”Nimeni nu se prezintă?”, bătrânul se ivi în pragul cârciumii.

Prezența lui îi cutremură pe cei de față. Se ridică un strigăt:
- E votantul ! E convenționalul ! E reprezentantul poporului !

El, pesemne nu auzea.
Se duse drept la Enjolras și, în vreme ce răzvrătiții, cu o tainică teamă, se dădeau la o parte din fața lui, îi smulse drapelul din mână, Enjolras, încremenit, dăduse un pas înapoi. Apoi, fără ca cineva să îndrăznească a-l opri sau a-l ajuta, bătrânul de optzecideani, cu capul tremurând, cu mersul sigur, începu să urce încet scara de pietre ridicată pe baricadă. Era ceva așa de întunecat și de înălțător, încât toți dei din jurul lui strigară :”Descoperiți-vă !”. Cu fiecare treaptă pe care o urca era mai înspăimântător: părul lui alb, fața zbârcită, fruntea largă, pleșuvă și plină de crețuri, ochii adânciți în orbite, gura deschisă, parcă de uimire, brațele lui slabe ridicând drapelul roșu se iveau din umbră, mărite de lumina însângerată a torței: părea spectrul marii revoluții de la '93 ieșit din pământ, cu steagul Teroarei în mână.

Iar când ajunse sus , pe ultima treaptă, când această cumplită fantomă se înălță clătinându-se, pe maldărul de dărâmături, în fața celor o mie  două sute de puști din umbră, în fața însăși a morții, ca și când el ar fi fost mai tare decât ea, întreaga baricadă luă, în întuneric, o înfățișare supranaturală și măreață.

Se făcu tăcere ca înaintea unei minuni.
În mijlocul acestei tăceri, bătrânul flutură drapelul roșu și strigă:
- Trăiască Revoluția ! Trăiască republica ! Fraternitate ! egalitate ! și moarte !

Cei din baricdă auziră o șoaptă înceată și repezită ca murmurul unui preot când spune o rugăciune în pripă. Era pesemne comisarul de poliție, care făcea somațiile legale la celălalt capăt al străzii;
Apoi aceeași voce răsunătoare care strigase:”Cine-i acolo?” strigă:
- Înapoi !

Domnul Mabeuf, palid, cu privirea rătăcită, cu ochii luminați de flăcările lugubre ale nebuniei, ridică drapelul deasupra capului și strigă încă o dată.
- Trăiască republica !
- Foc ! comandă vocea.
O a doua salvă, ca de mitralie, se abătu asupra baricadei.
Bătrânul căzu în genunchi, apoi se ridică, scăpă drapelul din mână și căzu înapoi, pe spate, pe caldarâm, ca o scândură, întins cu brațele în cruce. Sângele i se scurse în șuvoaie. Fața lui bătrână, palidă și tristă părea că privește la cer.

Cuprinși de una din acele emoții care sunt mai presus de om și îl fac să uite chiar să se apere, răsculații se apropiară de cadavru cu o spaimă plină de respect.







Pe alt plan, prin personajul central, Jean Valjean, romanul este istoria unui om redus la delicvență de legea austeră, oarbă, și apare ca o încercare de a îndrepta injustiția socială.

Romanul cuprinde istoria lui Jean Valjean, ocnașul condamnat pentru că a furat o pâine.

Eliberat după 19 ani, el trebuie să se ascundă mai departe, din pricina unei tentative de furt, neînsemnată.

El se ascunde sub identități false, pentru a-și înșela urmăritorii, pe polițaiul Javert, fiind preocupat să asigure fericirea Cosette-ei, fetița pe care o salvase din ghearele ticălosului cuplu Thenardier.

Îl urmărim pe Jean Valjean în zilele insurecției din 1832, salvând de la moarte pe Marius de Pontmercy, fiul unui ofițer bonapartist și iubitul Cosette-ei.

Tot el îl va elibera pe Javert, luat prizonier de insurgenți.

Romanul se încheie cu moartea fostului ocnaș, care se stinge împăcat, cu Cosette aproape, drumul vieții sale fiind o ascensiune simbolică, spirituală.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu