miercuri, 21 septembrie 2011

MOARTEA LUPULUI - de Alfred de Vigny


            La mort du loup
                     1843



Larger Image

Poemul constituie, prin accentul puternic, etic și meditativ, adevărată lecție despre acceptarea demnă a durerii și morții, despre ”demnitatea durerii”.


Așa cum din incendii aleargă-n slavă fumul
Și codrii erau negri, și-adânci în depărtări,
Mergeam tăcuți prin iarba jilavelor cărări,
Prin bălăria deasă și spinii-nalți și goi,
Când, pe sub brazii-asemeni cu cei din Lande, noi
Zărirăm urma slabă a unor gheare mari.
Lăsate-n hăituire de niște lupi hoinari.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- - - - - -


Larger Image


Erau la chip asemeni și-n joc la fel erau
Dar în tăcere puii de lup se zbenguiau,
Știind că, treaz aproape, și numai la doi pași
Doarme-ntre ziduri omul, cumplitul lor vrăjmaș.
Stătea-n picioare tatăl și, lângă un copac,
Lupoaica împietrită părea statuia-n veac
Ce-o adorau romanii; crescând sub coapsa ei
Pe Romulus și Remus, străvechii semizei.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -



Larger Image




Pe labe-ntinse lupul se așeză și, cârlige
Crispatele lui ghiare, jos, în nisip, le-nfige.
Pierdut se socotește,-ncolțit cum nu gândise,
Retragerea-i tăiată, potecile închise;
Atunci a prins puternic, cu gura-nflăcărată
Pe cel mai ager căine de calda beregată,
Și nu vrea să-i dea drumul din fălcile-i-de-oțel,







Deși potop de gloanțe treceau ca-n ciur prin el,
Deși ca niște clește, cuțite de văpaie
Se-ncrucișau, intrându-i adânc în măruntaie,
Decât în clipa-n care dulăul sugrumat,
De mult timp mort, îi cade sub labe sfâșiat.
Abia atunci îl lasă și ne privește lupul.
Până-n prăsele-nfipte cuțitele-n tot trupul,
Îl țintuiau de iarba scăldată-n al său sângeȘ
Puști l-împresoară-acolo și-n cerc sinistru-l strânge



Larger Image




El tot ne mai privește și somnul morții-l fură,
Lingându-și negrul sânge ce-i înflorea din gură,
Și, fără să încerce de loc a ști cum piere,
El ochii mari și-nchide și moare în tăcere.


                                 II




Larger Image




Cu fruntea sprijinită de armă, mohorât,
M-am înfundat în gânduri și nu m-am hotărât
Să-i urmăresc lupoaica și pe lupanii lui,
Ce, să-l aștepte vrură; de n-ar fi avut pui,
Vădana sa frumoasă, în cruntă disperare
L-ar fi urmat, firește în marea încercare;
Era de datoria acestei biete mame
Să-i scape, să-i învețe, să sufere de foame,
Ferindu-i și de legea nedreaptă din orașe,
Când omul se slujește de animale lașe,
Ce-alungă-aici, ca tihna să-i pună căpătâi,
Pe cei ce stânci și codri le-au stăpânit întâi.


                               III




Larger Image




Vai ! Mă gândeam, cu toate că omul e un nume,
Mi-e uneori rușine ce slabi suntem în lume !
Cum să ieșim din viață și chinurile sale,
Voi singure știți taina, sublime animale !





Larger Image




Când vezi ce-a fost în viață și cât în urmă-apune,
Tăcerea doar e mare; restu-i slăbiciune.
- Te-am înțeles prea bine, sălbatic călător,
Privirea ta din urmă o simt ca un fior !




Larger Image




Spunea:”De poți fă totul ca sufletul s-ajungă
Prin viață, cu silință și cugetare lungă,
Pân'la înalta treaptă de stoică mândrie
Unde, născut în codri, să urc mi-a fost dat mie.
Gemi, plângi, te rogi, e-aceeași eternă lașitate.
Energic du-ți întruna povara vieții-n spate,
Pe drumul unde soarta te cheamă-adeseori,
Apoi ca mine rabdă și fără-o vorbă mori.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu