sâmbătă, 17 septembrie 2011

ALPHONSE DE LAMARTINE 1790 - 1869



Poet și prozator francez care alături de V. Hugo și A. de Vigny, este inițiatorul poeziei romantice franceze.


Volumele cele mai cunoscute sunt Meditații poetice și Noi meditații poetice.







MEDITAȚII  POETICE






    1820


Se remarcă prin lirismul melancolic, retrăirea elegiacă a iubirii, meditația pe tema trecerii iremediabile a timpului și pe tema morții.









LACUL


Poezia este caracteristică romantismului, comuniunii omului cu natura protectoare.

Sentimentul trecerii timpului și al morții se proiectează pe fundalul naturii perene.


Împinși spre noi limanuri din pragul tinereții,
În noaptea nesfârșită duși fără a reveni,
Cândva ancora nu vom putea pe-oceanul vieții
S-o mai zvârlim o zi ?


O, lac sfânt ! Abia anul în scurgerea-i înceată
Trecu, și lângă unda cea liniștită-a ta
M-așez ca și altădată pe-aceeași piatră, iată,
Pe care și ea sta !


Tu vâjâiai și-atuncea voind a te ascunde
Sub stâncile-acestea roase, iar eu stam fără grai
Când pe-ale ei picioare tu spuma de pe unde
Tăcut o aruncai.


Ții minte, într-o seară ? Vâsleam noi în tăcere:
Nu se-auzea departe pe netedu-ți cuprins
Decât zgomot de vâsle ce-ncet simțeam cum piere
Când luciul ți-a atins.


Și-un glas cum nu fun-n lume vreodată, în clipita
Aceea răsunat-a, iar țărmul a rămas
Înmărmurit de farmec și vrajă când rostit-a
În șoaptă-i scumpul glas.


- ”O, timpule, te-oprește ! Și voi,  grăbite ore.
Lăsați al vostru zbor;
Cruțați pe-aceia ce voiesc să se adore
Tot timpul vieții lor !


Pe mulți nu poate-n viață nimica să-l atragă:
Cu dânșii vă grăbiți;
Luați-le lor viața ce nu le etse dragă;
Uitați pe fericiți ”.


Dar vai ! Eu cer zadarnic mai multe clipe-n șoapte
Să stăm pe unde-aici;
Căci aurora, iată, ajută ca pe noapte
S-o-nfrângă dalba zi.


O, să iubim ! Ne-o spune și-a orelor chemare
Și tot ce e sub cer;
Căci omul liman n-are, iar timpul margini n-are;
El trece - cei vii pier !



O, timp pizmaș ! Cum oare, mânia ta nu-ntreabă
Nicicând soarta de care nădejdile mi-anin,
Și-n zilele de vrajă tu fugi cu-aceeași grabă
Ca-n zilele de chin ?


Cum ! Amândoi alături deloc nu vom mai merge ?
Cum ! Tu ființă scumpă într-alte lumi să pleci ?
Și clipele ce timpul le face și le șterge
Pierdute-s pentru veci ?


Trecut, eternitate, neant, totul ne minte !
Grăbiți: unde e vremea ce altădată fu ?
Răspundeți: doar o clipă din clipele prea sfinte
Ne veți mai sta sau nu ?


O, lac, stânci mute, peșteri, păduri de farmec pline,
O, voi pe cari vă cruță al anilor convoi,
Măcar doar amintirea acestei nopți senine
Să o păstrați cu voi !


Să-ți fie și-n odihnă precum și pe furtună,
O lac frumos și pașnic, tot chinul ce-l îndur, 
Și-n brazii-nalți, și-n aste stânci mari care se-adună
Pe țărm de jur în jur.


Să-ți fie în zefirul ce freamătă și-adie,
În zgomotul din undă în undă repetat,
În steaua cea mai albă ce-ți dă lumină ție,
Din cerul înstelat.


Și vântul care geme, și trestia subțire,
Miresmele ușoare din aeru-ți sfințit
Și tot ceea ce poate să vadă, să respire
Să zică: S-au iubit !”




Traducere: Ioan I. Ciorănescu




POETUL MURIND 


A vieții mele cupă se sparse încă plină,
În lungi suspine viața-mi se duce și declină
Nici lacrimi, nici suspinuri n-o pot întârzia!
În bronzul ce mă plânge în sonuri precurmate
A morții mână rece ultima-mi oră bate.

Să gem oar'? sau mai bine să caut a cânta?

Să cânt, căci al meu suflet e încă p-a mea liră;
Sa cânt, căci mie moartea ca lebedei inspiră
Pe țărmuri d-o-altă lume un grid melodios.
Semn bun acesta este, și geniul mi-l face.
De este-al nostru suflet amor, cerească pace,

Un cânt divin dar fie adio d-aci jos.

În spargerea sa lira răsună mai sublimă,
În stingerea sa lampa dodată se reanimă
Și d-o lumină vie străluce, și s-a stins;
Lebăda vede cerul la ultima sa oară;
Și omul, singur omul, el numai se coboară

Să-și numere trecutul, de doruri reîmpins!

Și ce sunt aste zile ce omul le imploră?
Un soare și alt soare, o oră ș-altă oră,
Și cea venită-asemeni cu ceea ce s-a dus.
Și ce ne-aduce una cu ceealaltă piere,
Travaliu și repaos, dureri și iar durere,

Și noaptea peste lume, când ziua a apus.
Să plângă câți s-acață cu mâinile-ncleștate,
Ca iedera-n ruine, de zile dărâmate,
Câți văd că mai nainte nu au ce mai spera;
Iar eu, ce n-am d-amestec nimica cu pământul,
Mă duc foarte ușure, ca frunza ce-o ia vântul;

N-am rădăcini aicea să poată m-arresta.

Poetul e c-acele străine svolătoare
Ce nu-și caută cuibul pe țărmuri stătătoare,
Nici ramura, nici unda drept loc legănător,
Ce nu se pun pe arbori, nici stânce, nici câmpie,
Ce trec într-o cântare pe sus în melodie

Și lumea nu cunoaște decât din vocea lor.

Novicia mea mână pe coarda sunătoare
Nu s-a condus vrodată d-o mână instructoare
Nu poate să dea omul ce-nsuflă Dumnezeu.
Nici râu-nvață-a curge pe clina sa la vale,
Nici acvila să-noate în aer p-a sa cale,

Nici cum s-adune-albina din flori nectarul său.

Arama răsunândă din locuința-i sfântă,
Cu mistica sa limbă azi plânge, mâine cântă,
Când nașterea, când moartea, când nunta celebrând
Și eu fui ca arama prin flăcări lămurită,
Bătură-ntr-al meu suflet și patimi, și ursită,

Și scoaseră-mpreună acordul cel mai sfânt.

Astfel în cursul nopții o arp-eoliană
Și-amestecă cu unda plânsoarea-aeriană,
Și singură răsună când suflă un zefir.
Uimit stă călătorul, și stă ca să devine,
S-admire, să priceapă cereștile suspine

Ce nouă sentimente și cugete inspir.

Adesea a mea arpă de lacrimi fu stropită;
Plânsoarea însă este o rouă fericită,
Și inima e jună sub cerul seninos.
Flaconul când se sparge miros mai mult răsfiră;
Să nu calci în picioare balsamul, că respiră

Și împrejur răspânde profum mai copios.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dar timpul? Nu mai este. Dar gloria? Ce-mi pasă
D-ast eho d-un van sunet ce secolii străpasă
Și jucărie lumii întotdaun-a stat?
Voi, care îi promiteți trofee și domnie,
Simțiți a lirei mele acord și armonie?

Uitați-vă că vântul deja le-a și luat.

Nu vă jucați cu omul, când îi vorbiți de moarte!
Cu-asemenea speranțe de viitor, de soarte,
Ce-i mai vorbiți de glorii, d-un sunet svolător?
Ce ! darea unui suflet! aceasta este glorie?
O, voi, care promiteți toți timpii la memorie,

Aveți d-unde promite? aveți vrun viitor?

Atest, ș-am martor cerul, că eu în astă lume
Cu râsul p-a mea buză am pronunțat ast nume,
Invenție fatală delirului uman.
Am stors mult astă vorbă, ș-aflatu-o-am tot vidă,
Ș-am azvârlit-o-ncolo ca pe o scoarță-aridă,
Ce buzele umane o tot resug în van.

În stearpa sa speranță d-o glorie ce pasă,
În cursul vieții sale în urmă-i omul lasă
Un nume ce tot scade, din zi în zi proscris;
Și timpul p-a lui valuri înalță și coboară
Această căzătură, și-n fine o doboară

În al uitării negru și destructor abis.

Arunc și eu un nume mai mult p-astă tempestă
În voia întâmplării ferice ori funestă.
Și-n ce-aș fi oar' mai mare? în ce mai glorios?
Când lebăda s-avântă spre ceruri p-a ei cale,
Mai știe ea de umbra a aripilor sale

Ce-noată ori pe undă, ori pe câmpie jos?

Dar ce cântai, veți zice, atât p-această lume?
— Întreabă filomela aspiră la renume
Când noaptea-ntreagă cântă l-al apelor susur?
Tot astfel cântai și eu, precum omul respiră,
Cum pasărea ciripe, cum sună-o biată liră,

Cum vântul suflă, geme, cum apele murmur.


Amor, cântare, rugă, atât fu a mea viață;
Din toate câte omul dorește și învață,
Amici, la ora morții nimic nu regret eu;
Nimic, decât suspinul spre bolta înstelată,
Extazea lirei mele, tăcerea-namorată

A unei inimi pure bătând la pieptul meu.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ca pasărea ce vede prin umbrele funebre,
Credința mea pătrunse ca ochi printre tenebre;
Instinctul ei profetic destinu-mi revelă.
Adesea al meu suflet în visele-auree,
Pe aripe de flăcări svolând spre empiree,

Văzu divine câmpuri, și moartea devanță.

Să nu-nscriți al meu nume pe pietre cumpărate;
Un monument pe suflet e mare greutate!
Puțin nisip, ș-atâta, peste țărâna mea.
Lăsați abia un spațiu d-o bătătură rece,
Ca, dacă pe la groapa-mi vrun svânturat va trece,

Să poată sta acolo, să poată-ngenunchea.

Adesea în secretul al umbrei ș-al tăcerii
Se nalță câte-o rugă în arderea vegherii
Și află o speranță aproape d-un mormânt.
D-aci mult vede omul, și alma-n neputință
Ia aripi și s-avântă spre cer cu ușurință.

Când ai picioru-n groapă, puțin ești pe pământ.

Sfărmați și dați la flăcări, la vânturi și la unde
Ast luth ce n-are sunet la suflet a răspunde;
În ceruri mă așteaptă alt luth, de serafimi.
Peste curând ca dânșii trăi-voi a viață
În verva imortală ș-eterna dimineață

Divinelor concerte, în hor de cherubimi.

Peste curând... dar moartea c-o mână grea detună
Ș-atinge a mea liră. Se sparge și răsună
Și plânge ca o surdă în aerul deșert.
A și-nghețat, și tace... Amici! cântarea naltă
Ca sufletu-mi să treacă în lumea ceealaltă

Prin sunetul cel sacru al vostrului concert. 




3 comentarii:

  1. Va rugam sa treceti numele traducatorului Ioan I.Cioranescu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru atenționare și mii de scuze: cred că din cauza orei prea matinale la care am postat am avut această scăpare regretabilă; în cea mai mare parte trec numele traducătorilor (atunci când îl găsesc sau îl știu) și apreciez nespus de mult munca lor deosebit de anevoioasă și laborioasă - mai ales la poezii. Mulțumesc !

      Ștergere
  2. Si eu va multumesc pentru promptitudinea cu care ati raspuns si la randul meu va apreciez munca destul de dificila si de nobila in acelasi timp de selectare ,de triere si de promovare a valorilor. D-v . ati a d a u g a t si acest lucru il fac cei cu o pregatire recunoscuta[nici nu era
    nevoie de alte explicatii].Succes in continuare in activitatea D-v.

    RăspundețiȘtergere