miercuri, 28 septembrie 2011

REALISMUL ÎN ANGLIA






WILLIAM  MAKEPEACE  THACKERAY
          1811 - 1863

Prozator realist englez, Thackeray excelează în prezentarea ironică a societoții timpului său prin romanul
Bâlciul deșertăciunilor și schițele satirice din Cartea snobilor.

Scriitorul a cultivat și romanul istoric (
Barry Lindon, Henry Esmond).









BÂLCIUL  DEȘERTĂCIUNILOR
            (Vanity  Fair)
             1847 - 1848

Subintitulată Un roman fără erou, cartea urmărește în paralel destinele a două foste colege de școală: Rebecca (Becky) Sharp, tânără ambițioasă, fără scrupule, dornică să se îmbogățească prin orice mijloace, și Amalia Sedley, sinceră, cinstită dar lipsită de cunoașterea oamenilor.

Invitată în casa Amaliei, Becky este gata să-l cucerească pe Joe, fratele prietenei sale, dar este împiedicată de intervenția logodnicului Ameliei, George Sedley.

Intrată ca guvernantă în familia lui Sir Pitt Crawley, Becky este cerută în căsătorie de acesta în momentul în care rămâne văduv, dar ea devenise în secret soția lui Rawdon, fiul lui Sir Pitt.

La aflarea veștii, soțul lui Becky este dezmoștenit de bogata sa mătușă, dar Becky va continua, de-a lungul multor alte aventuri, să-și urmărească scopul.

Amelia se căsătorește cu George Sedley, fără să-și dea seama că, prin egoismul lui, acesta nu era demn de ea.

George moare în bătălia de la Waterloo și Amelia trăiește în mizerie, respingând timp de cincisprezece ani dragostea sinceră a lui Dobbin, până când Becky îi dezvăluie adevărul în privința lui George.

Fragmentul ales prezintă viața lui Becky la pensionul domnișoarei Pinkerton și veți vedea schițat caracterul Rebeccăi care nu este altceva decât varianta feminină a arivistului, hotărât să parvină, nu importă cum.









Pe lângă domnișoarele înalte și trupeșe din pension, Rebecca Sharp arăta ca un copil. Dar ea avea precocitatea nenorocită a sărăciei. Cu câți creditori nu șezuse ea de vorbă și pe câți nu-i abătuse ea de la ușa tatălui ei ; pe câți negustori nu lingușise și nu-i îmbunase ea, ca să le mai stoarcă încă un blid de mâncare ! Umbla de obicei cu tată-său, care era foarte mândru de istețimea ei, și auzea tot ce vorbeau neciopliții lui prieteni - de cele mai multe ori discuții foarte puțin pozitive pentru urechile unei fetițe. Dar ea nu fusese niciodată fetiță, cum singură afirmase; ea fusese matură la vârsta de opt ani. Oh, de ce slobozise domnișoara Pikerton o pasăre atât de primejdioasă în colivia ei ?

Adevărul este că bătrâna doamnă o socotise pe Rebecca drept cea mai blajină ființă din lume, atât de desăvârșit se deprinsese Rebecca să-și joace rolul de ingenuă, în rarele ocazii când tatăl său o aducea la Chiwick; și nu mai departe decât cu un an înainte de înțelegerea prin care fusese admisă în institut, când, prin urmare, avea șaisprezece ani, domnișoara Pikerton îi dăruise, cu măreția ei obișnuită și rostind și un discurs, o păpușă care, în treacăt fie zis, îi fusese proaspăt confiscată domnișoarei Swindle, descoperită pe când se juca în orele de clasă cu ea. Cum mai râseseră atunci tatăl și fiica, pe când se întorceau acasă obosiți după sindrofie (atunci când cu discursul, prilej cu care fuseseră invitați toți profesorii), și cum ar mai fi turbat de mânie domnișoara Pinkerton dacă  și-ar fi văzut propria-i caricatură, pe care mica imitatoare, Rebecca, izbutise să i-o facă slujindu-se de păpușă. Becky obișnuia să improvizeze dialoguri cu această păpușă; ceea ce făcea deliciul străzilor Newman, Gerard și al cartierului artiștilor; iar pictorii tineri, când veneau și bea câte-un șpriț de gin cu leneșul, destrăbălatul, inteligentul și glumețul lor coleg mai vârstnic, aveau obiceiul s-o întrebe regulat pe Rebecca dacă domnișoara Pinkerton era acasă; băieții aceștia o cunoșteau foarte bine pe domnișoara Pinkerton, sărmana de ea ! parcă ar fi fost domnul Lawrence sau președintele West !






Rebecca avu o dată onoarea de a petrece câteva zile la Chiswick, după care, fiind adusă acasă de Jemima,  fetița își înjghebă a doua păpușă, după chipul și asemănarea acesteidomnișoare; deși această nevinovată ființă îi făcuse și îi dăruise la plecare peltea și prăjituri cât să se sature trei copii, precum și o monedă de șapte șilingi, fetița avea sentimentul ridicolului dezvoltat într-o măsură cu mult mai mare decât sentimentul de recunoștință, așa că o jertfi și pe domnișoara Jemima cu tot atâta neîndurare ca și pe sora ei.

Veni apoi catastrofa (moartea tatălui ei) și ea se mută la Mall ca în propria-i casă. Dar obiceiurile rigide de aici o înnăbușeau; rugăciunile și prânzurile, lecțiile șiplimbările, fixate toate după un tipic convențional, o apăsau dincolo de limita oricărei răbdări; și se gândea la viața fără de griji și la mizeria vechiului atelier din Scho cu atâta jale, încât toată lumea, chiar și ea însăși, credea că se mistuie de durerea morții tatălui ei. Locuia într-o cameră micuță, la mansardă, unde servitoarele o auzeau noaptea umblând de colo - colo și plângând cu hohote. Dar făcea asta ca să-și potolească furia și nu din pricina durerii. Nu prea fusese prefăcută înainte, dar singurătatea o învăță să fie șireată. Nu frecventase niciodată societatea femeilor; tatăl ei, deși fusese un om de nimic, era plin de talent și conversația lui era de o mie de ori mai plăcută decât aceea a semenelor ei întâlnite acum. Îngâmfarea plină de ifose a bătrânei directoare, năroada voie bună a sorei ei, vorbâria fără rost și bârfelile fetelor mai mari, ca și corectitudinea formală a pedagogilor, o scoteau în aceeași măsură din sărite; pe deasupra, această nefericită copilă n-avea nici urmă de sentiment matern în inima ei; altminteri, ciripitul și trăncăneala elevelor mai mici care-i fuseseră date în grijă ar fi putut-o liniști și îmbuna; dar iată, ea trăise printre ele timp de doi ani și nici uneia nu-i părea rău că pleacă. Blânda, duioasa Amelia Sedley fusese singura ființă de care se putuse apropia într-o oarecare măsură; dar cine nu s-ar fi putut apropia de Amelia ?

Fericirea, poziția înaltă a tinerelor domnișoare din jurul ei dezlănțuiau în sufletul Rebeccăi nemaipomenite crize de invidie. ”Ce aere-și mai dă fata asta, numai pentru că-i nepoată de lord !” spunea despre una. ”Cum o mai lingușesc și cum se mai ploconesc toți în fața creolei aceleia, pentru suta ei de mii de lire ! Eu sunt de o mie de ori mai deșteaptă și mai fermecătoare decât creatura aceea, cu toată averea ei. Și sunt tot atât de bine crescută ca și nepoata lordului, cu toată originea ei nobilă și, totuși, aici îmi trece toată lumea pe dinainte. Cu toate acestea, când eram cu tata, nu renunțau oare bărbații la balurile și distracțiile lor cele mai vesele, ca să-și petreacă seara cu mine ?” Și, hotărând să se elibereze cu orice preț din închisoarea în care se afla, începu să treacă la fapte și să-și făurească planuri de viitor, foarte precise de data asta.








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu